În fața ferestrei de la dormitor, într-o combinație de alb-neon și wenge, un omagiu ridicat au nom de la richesse, locuiesc simpatici oameni de secol XXI. Începând cu ora 18.00, balcoanele devin proiecția unui diapozitiv, rând pe rând, aceeași imagine multiplicată. Un pahar de prosecco pe marginea balconului, o plasmă imensă strălucește pe același perete din dreapta, se aprind aproape aceleași corpuri de iluminat nordic-minimalisto-futuriste, dar nu chiar clean style, întotdeauna există un mic touch burghez de chateau, apoi aproape niște umbre asexuate, depersonalizate, în cămăși, totdeauna cămăși, încep să umple spațiul. Cămășile strălucesc spectral, strânse, atât de strânse pe corp, ca un second skin spre orice credit. Cămășile, întotdeauna cămăși, întotdeauna prosecco, întotdeauna ora 18.00. Întotdeauna cei trei D: distanță, disimulare, demonstrație.
Știu că am zis la o astfel de oră: dacă aș fi avut un frate… Ce? Ce se întâmpla? Era tot. Și dacă nu vă asemănați și ar fi purtat cămașă? I-aș fi rupt-o cu mult înainte de a afla ce este aceea o cămașă și ce presupune aceasta. Nu ar fi putut fi altfel decât mine. Indiferent de cum l-ar fi chemat, eu i-aș fi spus Caius sau Roman, cu accent pe o. N-ar fi renunțat nici în ruptul capului la trench-ul lui de piele patinat, albastru petrol, foarte închis și la mersul legănat, care îi consacrase indiferența în mintea capitaliștilor. Semăna puțin la alură cu Sivert Høyem. Aveam același nas amândoi, puțin acvilin, cum îl am acum doar eu și despre care unii spun că e semn al trufiei. Câte lucruri terbile am fi făcut împreună!
Ce vezi tu prin sinapsele aburite, într-o seară de vară, nimeni nu știe. Un obiect la intersecția de a fi naivă sau de a-l ignora cu privirea, un caiet cu numele Dana Asbrook, scris în diferite variante, cămașa de peste drum – garantul succesului, al eficienței, al statutului, al seriozității și câte și mai câte, nowadays. O hibernare balcanică, pe care o detești. Vrei o cameră în acel hotel cu fresce din Roma, o sofa Meridiani, o sticlă pe care să o iei în picioare, o cadă? Glorificarea nonexistenței spui, și drumul între tine și tine se netezește. The quality of being easly broken distonează cu solicitările pe care le primești și, pac, apeși butonul.
Caius mi-ar fi spus că oamenii triști nu sunt doriți în preajmă. M-ar fi strâns în brațe și mi-ar fi zis hlizindu-se: „Mă ai pe mine până o să mă însor! Nu, o să fiu aici always & forever!”, ar fi zis apoi cu ochii lui mari. M-aș fi lăsat, acolo, în brațe, abandonată, cu toate formele de fum pe care le car după mine și cu certitudinea că în realitate trebuie să sari. Tot Caius m-ar fi ajutat să fac acea cinematecă mică, o soră de-a Lichtblick Cinema, pe o stradă care pica perpendicular pe Moșilor. La intrare, ar fi fost o cabină foto, veche și recondiționată funcțional, nicidecum estetic, apoi un foaier intim, cu becuri roșii și multe movie-posters. Doi tipi, cu șepci negre de piele și piercinguri, fără chef de conversație, destul de blazați, ți-ar fi spus cele câteva don’ts, în perfect paradox cu doamna în vârstă, cu păr morcoviu, clipsuri și haine optzeciste, de la casa de bilete, care ți-ar fi spus că poți lua la plecare o cartolină cu artistul preferat, din cele câteva pe care ți le-ar fi arătat cu răbdare.
Dacă i-aș fi spus visele tatălui meu, m-ar fi dezmoștenit, ceea ce a și făcut fără să-mi cunoască vreodată vreunul dintre vise. Tata și-a impus și a impus doar nefericire. O arbora ca pe un steag, în acel fular, întotdeauna în acel fular roșu, pe care nu înțelegeai de ce nu-l scoate nici măcar când merge la înmormântare. Era super puterea lui, am înțeles târziu. Târziu am și acceptat că nu am niciun Caius, niciun Roman și că ceea ce auzisem era adevărat: oamenii triști nu sunt doriți în preajmă. Dar știu să râd atât de frumos de mine și de ce e în jur, când o fac. Râd ca și cum aș fi fericită.
Tata mă invita în oraș o dată la câteva luni, nu am aflat dacă vreodată din plăcere, dacă din datorie morală sau pentru a avea o imagine frumoasă în oraș. Mă ducea la aceeași cofetărie, unde îmi cerea să aleg o prăjitură. Întotdeauna, după ce o alegeam, spunea: dacă pe asta cu ciocolată ai vrut-o, am să ți-o iau pe cealaltă. Așa ajungeam să mâzgălesc farfuria albă cu două dungi bleumarin pe margine, întinzând frișca și vanilia pe suprafață cât mai mare, părându-mi-se că așa am de înghițit cât mai puțin, în același timp, creând impresia că acolo se petrece un adevărat act al savurării. Îmi spunea des, încă de când nu eram la școală: nu ai nicio calitate, nu vei ajunge nimic. Niciodată nu am avut curajul să bag mâna în prăjitura aia nenorocită, s-o apuc și să mi-o turtesc de față și de păr, acolo în fața tuturor, încât domnul director să treacă drept un domn incapabil să-și educe „copchila”. Imaginea, imaginea, singura vulnerabilitate a lui. Aș fi ochit la fix cu gestul ăsta atât de extrem, doar că pe mine mă educase mama.
Freud îmi spune: trebuie să priviți trecutul ca adult ce sunteți, dar trebuie să înțelegeți trecutul cu ochii copilului de atunci și să departajați: tot ce v-a făcut a fost o consecință a problemelor lui, doar ale lui, nimic nu avea legătură cu dumneavoastră. Internalizați informația, vă rog, până data viitoare.
Sâmbătă, de obicei, mama îmi trimite amandine și eclere. Am mâncat atât de multe prăjituri cu ciocolată, în viața asta, să spele gustul unsuros de cremă albă al copilăriei.
Ce greu trec zilele de vară! Ce dezamăgitori sunt oamenii, ce dezamăgitor e totul! Cât festivism, cât tapaj de cultură, cât mimetism până și în indignare, câtă disimulare, câte îndemnuri, câte mâini binevoitoare – ejusdem farinae – din ecranul ăla, care ne mângâie cu condescendență întruna pe cap, de la înălțimea virtuților lor, a carierelor, perfecte, căsniciilor perfecte, familiilor perfecte.
Spune-mi o poveste adevărată… dacă nu, spune-mi o altă minciună.
