Care este prima operă de artă care ți-a produs o impresie puternică?
Este vorba despre uimitoarele fresce din Vila Misterelor de la Pompeii. Le-am văzut prima oară pe când aveam nouă ani.
A fost important mediul în care ai crescut pentru cariera ta?
Eu cred că e esențial pentru toți artiștii plastici la care m-aș putea gândi.
Ai studiat la Academia de Arte din Napoli. Care dintre lucrurile deprinse în acea perioadă s-a dovedit cel mai important ulterior?
Devotamentul față de operele clasicilor, pe care le includ adesea ca referințe în propriile mele lucrări.
Îți este dor de anii de studenție?
Cum să nu?! Au constituit perioada în care simțeam că totul este posibil – mă gândesc la acea energie pe care doar anii tinereții ți-o dau.
Ai activat în două grupuri artistice…
Da, în două perioade diferite. Mai întâi am fost membru al grupului Tantarte, în 2003, apoi, în 2010, al celui denumit Ranking Art.
Când ai vândut prima lucrare?
Asta s-a întâmplat pe la treisprezece ani. Tocmai terminasem de făcut o copie după „Spălătoreasa“ lui Toulouse-Lautrec. Unul dintre vecinii mei a cumpărat-o pe loc.
Cât din biografia ta se poate citi în ceea ce creezi? Ne oferă ea o cheie către înțelegerea lucrărilor tale?
Viețile lui Joseph Beuys, Egon Schiele, Toulouse-Lautrec au fost marcate de diverse evenimente, așa cum se întâmplă cu orice om, iar evenimentele acestea au influențat cu siguranță și perspectiva lor asupra artei. Nici eu nu fac excepție. Trebuie să recunosc că încă nu mi-am descifrat cu adevărat fobiile cu care mă lupt constant și pe care le exprim în lucrările mele.
Vizita la atelierul artistului e un eveniment prețuit de orice iubitor de frumos. Au schimbat platformele sociale relația dintre artist și public?
Chiar dacă platformele on-line sunt acum instrumente esențiale pentru modul în care interacționăm, mărturisesc că eu prețuiesc și caut în continuare contactul uman direct.
Îți place, așadar, să deschizi ușa atelierului.
Cu timpul, m-am convins că sunt un egocentric iremediabil, căruia îi place să facă spectacol în fața audienței care-l aplaudă.
Lucrările de sculptură se vând mai greu decât cele de pictură?
Da, se vând mai greu.
Lucrezi în ulei, acrilic și cerneală, amestecând tehnicile, creând o suprafață complexă. Cum ai ajuns la această formulă?
De-a lungul carierei, am tot experimentat tehnici diferite de pictură. Acum mă simt stăpân pe ele, așa că îmi e foarte ușor să realizez lucrări în care să amestec toate tehnicile pe care le-am învățat.
Care e drumul parcurs de la idee la lucrarea propriu-zisă în cazul tău?
Țelul meu este să conturez un concept căruia să-i găsesc o expresie interesantă din punct de vedere estetic. Vreau ca astfel să ajung la cât mai mulți oameni care să aprecieze în mod real conceptul respectiv.
Vorbim despre lucrări în care faci apel atât la capodoperele maeștrilor, cât și la imagini extrase din inventarul contemporaneității, precum Minionii sau Familia Simpson…
Din punct de vedere estetic, Joseph Beuys, Egon Schiele, Toulouse-Lautrec sunt cu toții nume mari ale artei contemporane. Din perspectiva mea, a compara un portret de Velázquez cu Omul Păianjen nu este câtuși de puțin un gest ireverențios. Aș zice că le oferă capodoperelor o anume modernitate, proiectând asupra lor o realitate mai apropiată, tangibilă.
Nu este și curentul Pop Art deja parte din această tradiție? Cum de rămâne încă atât de influent azi?
Încerc să redau, să portretizez în lucrările mele fragilitatea inerentă a tot ce a creat mintea omenească până acum, lucruri care pot fi distruse oricând de cine știe ce dictator obtuz, de izbucnirea unui conflict global sau de un meteorit care lovește planeta. Eu mă exprim de o manieră care să poată fi înțeleasă de oricine – asta ar fi latura pop a artei mele.
De ce crezi că fetișizează oamenii arta?
N-aș ști să-ți spun de ce. E o chestiune care se petrece din cele mai vechi timpuri. Au existat câțiva artiști care au vrut să ocolească această fetișizare și au sfârșit chiar acolo. E cazul lui Duchamp, ca să dau un singur exemplu.
Imaginea struților este aproape nelipsită din lucrările tale; a devenit un fel de semnătură a ta. Care este cea mai excentrică interpretare care i-a fost dată?
E ideea că struțul care-și ascunde capul în tăietura dintr-o celebră pânză a lui Lucio Fontana [artist italian aparținând expresionismului abstract și teoretician – n.a.] ar fi o aluzie erotică transparentă.
Ți se pare deranjant când oamenii încearcă să vină cu tot felul de interpretări complicate ale artei tale în loc să se bucure de ea?
Mă deranjează când pseudocriticii fac asta.
Spirit ludic, ironie, umor, deschidere spre dialog – ce trăsătură e cea mai importantă?
Toate au o importanță egală; fără ele, artistul nu poate exista.