Am pus un borș la fiert, am parfumat perdelele cu trei paffuri de Côté Maquis, apoi, cu o țigară în mâna stângă și un coc Bardot, am luat un burete și am spălat pereții bucătăriei, ca o femeie modernă, care nu sunt nici azi. Pentru plăcerea observației – am făcut-o cu o satisfacție ce nu poate veni de nicăieri decât din plăcerea meschină, la care excelez atunci când petele de vin de pe perete se transformă în scopuri nobile, pentru care merită să trăiești, uneori poate să pui și pauză pe viață. Se acceptă doar dacă n-ai vocația ascezei și practici deriva ca formă de lifestyle. Practic, fac, doresc, în timp ce aștept să dea norocul peste mine, în apartamentul în care nicio fericire nobilă nu a intrat vreodată și niciodată nu s-a băut sau se va bea matcha.
Gust mai rău nu există, mi-am spus în weekend când G.A. m-a dus în locul cu cel mai pedant matcha și am dat ochii peste cap fără pic de speranță că voi mai putea deveni altceva decât alternativa.
Alternativa pentru matcha, pentru arta contemporană predictibilă în grotescul și corectitudinea ei, pentru fetele în rochii insipide din in, pentru poezia de dată recentă conservată în formolul imitațiilor idealizate, pentru generația de azi – exponentă a celei mai inestetice estetici, pentru cafeaua de specialitate cu trifoi din spumă de lapte, alternativa pentru femeia care învârte cheia mașinii pe deget, pe Casadei de 12 cm, la prânz.
Alternativa, ce nume frumos de femeie! Și ce cutezanță, și ce curaj comportă ca ceva căruia nu i te poți opune să te singularizeze. Ceva care a venit așa cum au venit ochii căprui, șoldurile înguste sau tremuratul atunci când trebuie să mă rețin de la ceva ce-mi place. Să fii un Jep Gambardella, fără să fi fost o opțiune, e ca un loz pe care nu ți-este permis să-l răzui niciodată până la capăt, în timp ce viața ta să pară un film‑petrecere la care toată lumea e îmbrăcată în sufletul bolnav al Italiei contemporane, cum nota Pauline Kael cândva despre filmele lui Fellini.
Angajarea pe o cale paralelă va fi cel mai temeinic motiv pentru care nu vei fi privit altfel decât element de noutate‑ostil‑suspect. Alternativa, această femeie în mare parte născută tristă, în mare parte întristată de ceilalți, prin însăși simpla existență, primește nu doar mâncare și emoții în stomacul alungit, ci la câteva zile un mesaj „inedit”, care îi ajunge până în ficat, care-l metabolizează greu. Solicitări în numele surorității pe care realitatea lumii noi ne-a pus-o la îndemână ca pe o unealtă cu care putem scormoni, apăsa, răni.
Singura superputere a mea e scrisul: cu el mângâi, cu el lovesc, când e nevoie să mă apăr. Și mereu mai e nevoie să mă apăr – când din calitatea unui sibarit, calitate care nu mi-a aparținut niciodată, când din aceea a unei femei frumoase, pentru care lucrurile se obțin ușor, o altă calitate care nu consider că mi-a aparținut vreodată.
Să-mi pledez o cauză, care nu are ca sursă o vină, nefiind nicio clipă o opțiune pe care eu am ales-o, îmi dă disperarea că de la Aesop, care spunea: „Concluziile trase după aparențe sunt adesea greșite”, nimic nu s-a schimbat. Orice mică intervenție, pe care am făcut-o de la 14 ani încoace, a fost prilej de rumoare. Când mi-am arătat cunoștințele, s-a interpretat că vreau să epatez, când mi-am arătat vulnerabilitatea, a fost interpretat că vreau să seduc, dacă am zâmbit și am purtat discuții lejere, a fost catalogat drept dorință de popularitate, dacă am tăcut, a fost primită drept dovadă de infatuare, când am pus poze cu mine, a fost sigur ca să intimidez și să primesc beneficii, dacă am purtat haine masculine, jolie-laide, a fost pentru că voiam să arăt atipic, deci voiam atenție, dacă am vorbit despre parfumuri și bijuterii, a fost pentru că sunt superficială, și probabil că aș mai umple puțin din pagina asta cu exemple care m-au izolat. Suficient însă cu încercările mele/ale tale/ale noastre de a ne arăta celorlalți. Show me everything rămâne doar titlul unei melodii a unei trupe chamber pop, niciodată ceva pentru care să existe disponibilitate.
Alternativa trăiește de obicei modest, în spațiile incerte, dintre lumi, acolo unde nu se vorbește despre fericirea falsă, ce rezidă doar din a-i face fericiți pe ceilalți (o mizerie, de altfel, împotriva firii umane, pe tapetul unora), ci despre frumusețe. Frumusețea lui atunci și aici, a lui acum și acolo. Se mai vorbeste și despre curaj, ăla de a circula oriunde, cu totul agățat de piele, pe sub haine și de a suferi, o altă formă de iubire pentru ceilalți. În rest, se vorbește despre câmpuri de scortișoară, cum ar fi pus lumina pe ele Pieter Claesz, despre Luna care se îndepărtează cu patru centimetri pe an, de copilul ei, Pământul, sau despre cele 12 grade care există în mijlocul unei margarete.