Când eram mică, în cartierul unde locuiam, lângă un râu, găseam des melci prin iarbă. Îi luam cu grijă, îi puneam pe o frunză mai lată și le cântam:
Melc, melc, codobelc,
Scoate coarne bourești,
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure,
Și te suie pe buștean,
Și mănâncă leuștean!
Melcii își scoteau cornițele, spre bucuria noastră imensă: reușeam să convingem melcii cu glasul nostru, aveam impresia că melcul ne înțelegea. Dar la cea mai mică adiere de vânt, aceștia își retrăgeau cornițele, atât erau de sensibili și fragili. Uneori, pentru că eram mici și aveam inconștiența copilului care încearcă doar așa, să vadă ce se întâmplă, atingeam cu o mângâiere melcul, ca să vedem cum se retrage. Iar acesta părea că se închide, că se simțea amenințat, se retrăgea ca să nu mai iasă o vreme.
De multe ori, am avut senzația că oamenii sunt asemenea acestor melci: de o sensibilitate enormă, exacerbată în ultimii doi ani.
Să ne gândim de câte ori nu ne-am simțit răniți, atacați, nevăzuți, neapreciați, sau am avut reacții în exces față de o afirmație sau o critică ce ni s-a părut nedreaptă? Sigur, când ne detașam și gândeam la rece, vedeam lucrurile altfel.
Dar am văzut persoane care ne amintesc iar de când eram copii și ne supăram, ne luam, la propriu, jucăriile și plecam. Acum le luăm metaforic și plecăm sau amenințăm că noi „nu ne mai jucăm”. Adultul regresează, se retrage și lasă locul în scenă copilului rănit.
Apoi avem și senzația că noi lucrăm cel mai mult, că nu suntem apreciați, în unele cazuri. Alteori, dubiile ne copleșesc, sindromul impostorului ne frânează și ne ține treji întrebarea: „Dacă nu sunt suficient de bun(ă)?”
Toate aceste anxietăți au fost aduse la lumină în tușe groase în contextul tuturor schimbărilor prin care lumea întreagă a trecut în ultimii 10-15 ani. Toate dezvoltările tehnologice, repoziționarea față de viață și muncă provocată de noile generații, presiunea de a ne schimba noi înșine, de a ne adapta la context, nevoia dintotdeauna a oamenilor, după o anumită vârstă, de a deveni propriul șef, preocuparea pentru a lăsa ceva în urmă, toate acestea în contextul acestei stări liminale în care pandemia ne ține de aproape doi ani, fără a avea un orizont de așteptare clar asupra finalității, au făcut ca sănătatea emoțională și mintală a oamenilor să aibă de suferit.
Sigur, sunt multe inițiative la nivel societal. De exemplu, țările din grupul G7 au adoptat o inițiativă numită Build Back Better World. Ce înseamnă asta? O lume mai bună ar putea lua în considerare reperele societății contemporane, ghidate de avansul tehnologic, de complexitatea din ce în ce mai mare, dar și de nivelul la care se află moralul multor oameni acum și de grija față de semeni.
Însă până se schimbă toate acestea, ce facem, fiecare dintre noi, cum ne ținem în echilibru, cum învățăm să înotăm și să stăm la suprafața apei?
Nu voi vorbi despre diverse tehnici de a ne ține în echilibru, până la urmă, știm multe, vorba poetului, „toate-s vechi și nouă toate”. Întrebarea este ce facem cu ceea ce știm. Este vorba despre o prioritizare, conform acelui principiu sintetizat de Tony Robbins în expresia „Where attention goes, energy flows”. Contează să ne gestionăm energia, timp avem toți la fel, 24 de ore.
Dar înainte de această prioritizare, este esențial să lucrăm cu mentalitatea proprie. Voi lua un exemplu. Spuneam, mai sus, că suntem hipersensibili, asemenea melcilor. Ne atacăm ușor, ne simțim ofensați de orice afirmație care ar avea un ton mai ferm, de un cuvânt spus mai apăsat, de o privire mai lungă.
Dar cum ar fi să ne gândim că celălalt este și el asemenea melcului, cu sensibilitățile sale, că și el trăiește în aceeași lume, este și el afectat, că nu are ca scop în viață să ne atace pe noi? Cum ar fi să lăsăm să treacă pe lângă noi mai ușor anumite comentarii, tonul, privirea sau ne-privirea și să mergem mai departe, încrezători? Nu spun să uităm. Nu este despre a uita. Sentimentul de nedreptate ne poate încrâncena destul de mult, ne strică relația cu ceilalți și ne îmbolnăvește pe noi înșine. E vital să nu ne atragem acest sentiment, să nu îl lăsăm să se lipească de noi, pentru a ne mișca liberi, dezinvolți, detașați prin lume.
A ierta derapajele celorlalți înseamnă a ne elibera pe noi de niște poveri de care nu avem nevoie. Nu înseamnă să negăm că am fost răniți, că ceva ne-a făcut rău. Înseamnă să mergem înainte după ce am acceptat, să nu rămânem blocați. E ca atunci când ne lovim de un stâlp, mergând pe stradă (nu știu dacă vi s-a întâmplat, eu am pățit-o pentru că mergeam și nu mă uitam, eram atentă la altceva). Nu rămânem supărați pe stâlp, nu îi purtăm pică pentru că ne-a rănit, știm că nu a făcut-o dinadins. Când însă ne rănește o altă persoană, ne gândim că a făcut-o dinadins, că și-a propus să fie un nemernic, un ticălos, un om rău, îi atribuim liber-arbitru.
Însă cum ar fi să ne gândim că și ceilalți oameni sunt asemenea melcilor cu cornițele scoase, ies și ei în lume cu vulnerabilitățile lor, cu anxietățile, preocupările, grijile proprii, că unii sunt în alte faze ale existenței față de noi, că unii sunt singuri, alții sunt în doi, dar se simt mai rău decât cei fără pereche, că alții se tem pentru jobul lor, pentru părinții lor și așa mai departe. Poate că celălalt nu alege să se poarte urât. Poate că ne-am lovit de un alt stâlp, cu toate filtrele, fricile, copilăria, educația, modelele sale amestecate.
Socrate spunea că nimeni nu face rău altuia intenționat, de bunăvoie (exclud cazurile patologice, sunt un teren ce aparține specialiștilor). Așadar, celălalt avea de ales între a fi așa cum a fost când ne-a rănit, sau altfel, și nu a făcut-o? Este oare asta singura interpretare posibilă? Nu cumva era și el un om cu propriile suferințe, propriile răni? Să ne imaginăm că suntem asemenea unei armate de melci cu cornițele scoase, umblând care încotro și să avem mai multă îngăduință.
