Cum poți privi habele de gunoi cu o doză de nostalgie și romantism absolut inexplicabilă? Cum să spui asta vreunui om și fața lui să nu trădeze dezaprobare? Ce mare nume să invoci că și el a gândit asta, ca să nu te singularizezi? Cum să conviețuiești cu ideile tale, pe care nu le poți arunca în lume, dar totuși în lume trebuie să arunci cu ceva, de preferat cu niște idei la îndemână, comune și salutare, dar pe care nu le ai?
Ani la rând am încercat să reconciliez preferințele personale cu cele majoritare, să fac pace cu mine, să admit că nu-mi pot obliga subconștientul să se incite la ce se incită toată lumea, că poate romantismul e supapa care mă ține în viață, că nu pot să-mi comisionez sentimentele, fie ele flotante, evanescente sau constante. Acest paradox începe cu fiecare an să devină el însuși un modus vivendi. M-am eliberat de teama de a recunoaște cât de romantică mi se pare ideea gunoiului de curând, când am aflat că există un soi de antropologie a debarasării în SUA, ce studiază chiar cultura gunoiului, din perspectiva raportului cât anume e gunoi în gunoi și cât anume obiecte de tip arheologic pentru prezentul ce va deveni trecut. Dar dacă am nevoie de acest tip de eliberare prin validarea ideii de către o subcultură, un om, un domeniu, mai poate fi considerată eliberare sau e un alt tip de autoconstrângere și limitare autoimpusă? Până vine răspunsul, a trecut ziua de azi și tot ce am făcut a fost să admir o scrumieră de la Maison Gainsbourg, să citesc o scrisoare de-a lui Man Ray pentru Lee Miller și una scrisă de John Cage pentru Merce Cunningham, să studiez arhitectura cerceilor lui Catherine Deneuve, făcuți de les mains de Man Ray. Am mâncat amandine și violete, am ascultat-o pe Dalida, am încercat să reconsider niște lucruri, nu mi-a ieșit, mi-am amintit, absolut inutil, niște date deloc incerte, din primăveri mai generoase și mi-am propus chestii pe care mâine le voi găsi nemotivante. Pe scurt, nimic. E ceva ce scapă cunoașterii mele în modul în care venirea primăverii mă determină să stau mai degrabă în lumina regretului și a nostalgiei decât în cea a ferestrei. E drept că nu pot învinovăți mai mult primăvara decât aș putea învinovăți predispoziția sau modul în care mă raportez la lucruri. Dar totuși nu pot exonera primăvara! E ceva în lumina orei 17.00 despre care aș putea spune că, deși pare promisiunea a ceva bun, așteptat, poate anticipat, pare în aceeași măsură lumina regretului și a autocompasiunii. Cerul roz e chiar mai melancolic decât cerul parizian, despre care vorbea Cioran. Observ asta în timp ce observ și cum toate lucrurile pe care le găsesc fermecătoare sunt astăzi ori incorecte și reprobabile, ori lipsite de interes pentru ceilalți, ori desuete, ori de negăsit, ori, ori, ori.
Mai desuet decât să crezi posibil, în secolul ăsta, că ar putea exista doi oameni pe pământ care se gândesc în același timp unul la altul nu poate fi decât faptul că în unele seri ești chiar sigură că asta se întâmplă cu certitudine în acea clipă. Scrii despre asta la lumina unei lumânări de cedru atlantic, pusă într-un sfeșnic și vrei să fii un om al timpului tău? Ha! Ești moartă după Musc Ravageur, pentru că-ți pare că miroase a cârciumă obscură, de arrondissement 4, a piele caldă și țigări Gauloise, ai vrea să mergi pe urmele beatnicilor în Tanger, îți cumperi parfum pentru păr și crezi că Nan Goldin este o sensibilă în fond și vrei să fii imersată de acest secol? Vrei prieteni care să susțină un fel de descriere auto-referențială, cu care să împarți felia asta de tort numită viață, să sufli în lumânări asigurată de certitudini, să-ți facă viața mai compactă, să împărțiți același talcioc intim de apartament? Vrei lumină roșie în baruri, o lume cu un cast splendid de individualități, să-l întâlnești pe Cocteau reîncarnat, să-i spui cuiva nonșalant ce a zis Luise Guluk, You changed me, you should remember me! și în același timp lumea modernă, de rit mai vechi decât vechiul, să te absoarbă ca pe un adevărat exponent al ei?
Nu se mai fac bărbați ca Gainsbourg, i-am spus astăzi lui A., în timp ce ascultam Je suis venu te dire que je m’en vais. Toți miros a Tic Tac și a Kurkdjian, au cămăși cambrate, brățări din Bali și același discurs. Niciunul nu are vicii și toți vor să vadă cel mai nou film. Ca să scurtez, breakfast in fur nu mai servește nimeni, doar breakfast continental.
Niște zambile de acum îmi amintesc ceva fără nicio legătură cu atunci. Era într-o noapte, stăteam pe banca din micul rond și mi-era teribil de frig. Îmi spălasem părul cu câteva ore înainte și mă temeam că voi răci eu, nu aerul din casă, cum aveam să aflu ulterior. Vorbeam despre Piața Obor, el se uita la pantofii lui, eu mă uitam la ghetele mele, nu știu dacă privirile ni s-au întâlnit vreodată, în noaptea aia, cred că tot ce știam sau aveam nevoie să știm era doar că suntem acolo, eu miroseam a Bloody Rose, purtam o helancă neagră și, Doamne, ce mâini reci aveam! Îmi amintesc corectitudinea poziției fiecăruia, mâinile mele strânse la pieptul meu, mâinile lui strânse la pieptul lui, cum mă dureau oasele bazinului de cum îmi sprijineam în ele coatele, o mamă trecând de mână cu un copil cu fes roz, brățara preferată, pe care am pierdut-o în decembrie anul ăsta, și invitația pe care am refuzat-o. Încă mă mai întreb dacă mi-a fost teamă de distanță, de consecințe sau pentru că preferam nonexistența unei forme de atașament. Încă mă mai întreb dacă romantismul e o boală sau dacă viața netrăită e o boală, cum zice Jung.
Altfel, mi-ar plăcea să nu fiu nevoită să-mi comand cărțile pe care le vreau, doar din afara țării, să citesc doar poezie contemporană străină, să mă tem să pun ceva pe Facebook gândindu-mă dacă orientarea artistului e sau nu e în conformitate cu politicile de dată recentă, să aud mai des ce mi-a spus un tip, acum câteva luni „bine, tu ai și un weltanschauung mișto”, să reabilităm zilele cu nor, sunt fermecătoare, să fiu invitată la cofetărie, să fiu luată de acasă și adusă să mâncăm o prăjitură, față în față, pe scaune incomode, care nu-ți permit altă poziție decât incomodă, fiecare cu stângăciile și lamentațiile lui, să privim oamenii pe stradă, niciunul cu așteptări, amândoi cu neputințe. Eu să-mi arăt revolta față de curente spunând că sunt doar o frână în calea manifestării și a expresiei naturale, el să mă întrebe dacă ofilirea florilor le produce oare durere acestora, eu să rămân surprinsă de întrebare, el să schimbe registrul, cu o ciupitură de braț, eu să reclam gestul ca unul nesăbuit. Să ne zâmbim tâmp și să cerem nota.