Robert Tiderle, Creative Director și fondatorul Papaya Advertising
Așa cum acceptăm fără să ne provocăm dureri de cap unii altora că un unghi drept are 90 de grade și că la minus 40 de grade e cam frig afară, așa ar trebui să vedem și ce s-a întâmplat în Paris. Niște criminali au omorât niște oameni. Nu există loc de dat cu părerea aici.
Oricine încearcă să găsească o justificare, legată sau nu de ce înfățișau desenele victimelor, o face doar pentru că îl mănâncă undeva. Însă o crimă nu trebuie să fie explicată. Poate că aici persistă confuzia în ceea ce privește libertatea de exprimare. Cred sincer că libertatea de exprimare a individului și libertatea presei sunt (sau ar trebui să fie) două noțiuni diferite, în funcție de gradul de responsabilitate și de informare al fiecăreia.
Din păcate, prea puțini dau din umeri și spun: „Nu știu”. Preferă să spună „Părerea mea este că nu știu”.
„Je suis Charlie” a devenit o insignă. Acel tip de insignă dată gratuit la adunări unde se află oameni de bine, oameni de bine care cred că se vor da niște sarmale, jurnaliști care cred că se vor da niște porții de iahnie la cazan, niște politicieni urmăriți îndeaproape de niște analiști politici, la rândul lor urmăriți de jurnaliști. Toți ăștia, când ajung acasă își scot insigna din piept. Unii poate că se uită la ea și își spun: „Băi, ce bine că totuși se numesc Charlie!” Cum ar fi fost dacă hebdomadarul se numea Adolf?
Nu, eu nu sunt Charlie.
Citește și opinia lui Sebastian Olar!