La un eveniment la care am participat recent, invitatele au discutat, printre altele, despre reziliență. Le-au adus în atenția publicului pe bunicile lor, persoane care trecuseră prin Cel de-Al Doilea Război Mondial, pierduseră tot ce avuseseră, aveau copii mici în acea perioadă, după care au fost nevoite să o ia de la zero și să își reconstruiască viața. Și-au educat copiii, i-au susținut să meargă la școli bune, să învețe, au lucrat ele însele mult. Remarcabil a fost că au păstrat bunele maniere, eleganța, decența, arta conversației, chiar și după ani de dificultăți majore, de neajunsuri.
Poate că tocmai acolo este cheia rezilienței: când ajungi să vezi abisul cu ochii tăi, să simți în toată ființa ta că ai atins nivelul cel mai de jos, acel nivel dincolo de care nu mai este decât întunericul, atunci nu mai stai să îți plângi de milă, nu mai frecventezi valea plângerii. Știi că tu te poți salva, că într-o măsură mare de tine depinde viitorul tău, și acționezi în consecință.
În acele momente grele, când ne vine să lăsăm totul baltă, ceva din ființa noastră ne spune să ne încordăm spatele, picioarele, să facem ceva constructiv. Acest ceva din noi a învățat că nu vine nimeni să ne salveze, că nu e nimeni responsabil să ne ridice de jos, că valea plângerii nu este o opțiune demnă de urmat.
Când spun că de noi depinde, nu exclud ideea că fiecare dintre noi este suma tuturor interacțiunilor, atât familiale, cât și sociale, că suntem produsul deciziilor generațiilor anterioare. Epigenetica ne învață că există variații ale trăsăturilor individuale cauzate de aspecte ale mediului înconjurător; cu alte cuvinte, indivizii sunt influențați atât de aspecte ereditare, cât și de condițiile de mediu.
Am căutat mai multe despre reziliență. Șerban Ionescu, psihiatru și psiholog clinician, care a fost profesor emerit de psihiopatologie la Université Paris 8 Saint-Denis și la Université du Québec à Trois Rivières, consideră că, în discuția legată de definirea rezilienței, există un acord al cercetătorilor în privința a două puncte esențiale:
„– reziliența caracterizează o persoană care a trăit sau trăiește un eveniment cu caracter traumatizant sau adversitate cronică și care dă dovadă de o bună adaptabilitate;
– reziliența este rezultatul unui proces interactiv între persoană, familie și mediul său înconjurător.”
Șerban Ionescu distinge între reziliența naturală și reziliența asistată. Reziliența naturală este dată de caracteristicile individuale, interacțiunile intrafamiliale și cele cu persoane din mediul individului. Reziliența asistată este cea construită împreună cu profesioniști din domeniul sănătății mintale. (Tratat de reziliență asistată, sub coordonarea lui Șerban Ionescu). Astfel, unii oameni au această calitate înscrisă în ADN și susținută de mediul familial. Pentru alții este nevoie de lucru individual intenționat, de susținere din partea unui profesionist, pentru a construi un set de factori de protecție: stima de sine, imagine pozitivă de sine, umor, sentimentul de control asupra vieții, capacitatea de a stârni simpatia (conform profesorului Ionescu, citat mai sus). Poate că avem grade diferite de reziliență, în funcție de evenimentele noastre de viață, de cum suntem construiți.
Deși sună a clișeu, evenimentele dificile sunt cele care ne ajută să ne construim această reziliență. Dacă ne gândim bine, dacă săpăm bine în memoria noastră, vedem că toți am avut astfel de situații ce păreau greu de dus. Sunt acele situații dincolo de care, de multe ori, părea că nu vom mai putea trece, că numai nouă ni se întâmplă relele, că nu ne vom mai ridica de jos.
În mediul de business, reziliența presupune abilitatea de a anticipa și a ne repoziționa în funcție de provocările din mediu.
Pe lângă capacitatea de a supraviețui în condiții de adversitate, reziliența implică și dezvoltarea unor abilități noi și explorarea oportunităților.
Iată câteva strategii posibile pentru a dezvolta reziliența:
Acceptă că „shit happens”, cum spun englezii. Viața nu este doar ca un film romantic cu happy-end. Este un montagne russe în care te urci și nu știi când cazi în gol, când urli de frică și când te minunezi de tine și de ce se întâmplă. Cum îi faci față reprezintă punctul de inflexiune dincolo de care tu ești sub vremuri sau tu le gestionezi.
Concentrează-te pe ce poți schimba și lasă deoparte ce nu poți schimba; măcar lasă pe mâine, poimâine, când le vei vedea cu alți ochi.
Dezvoltă-ți încrederea ta în tine. Sunt multe resurse la îndemână, poți citi, asculta diverse articole, podcasturi. De asemenea, fă o listă cu calitățile tale, o alta cu valorile tale. Apreciază aceste valori și calități. Ceea ce apreciem va crește, se va dezvolta, așa cum înflorește o plantă pe care o îngrijim. Ceea ce nu apreciem va dispărea. Poartă-te cu tine cum te-ai purta cu cel/cea mai bun(ă) prieten(ă). Se vor găsi detractori, orice ai face, de ce să fii chiar tu propriul inamic?
Apreciază ce ai, pe cei cu care construiești și nu îți pierde prea multă vreme fiind supărat(ă) pe cei care nu te apreciază, nu vor să îți fie alături. Am avut o colegă tare dragă care, atunci când mă supăram rău pe cineva, spunea că ceilalți nu au vreo vină, nu merită să mă vadă cu norul deasupra capului. Avea un fel atât de dibaci de a mă ajuta să mă repoziționez! Sper să găsești pe cineva de acest tip în jur.
Reflectează asupra modului în care ceea ce faci, gândești în momente dificile, te ajută sau îți dăunează. Când te surprinzi gândind prea negativ, întreabă-te cum te ajută acest mod de a aborda situația. Dacă nu îți e de folos, atunci ajustează-l.
Caută să ai un scop, de preferat unul mai înalt. De exemplu, implică-te într-o cauză – educație, protejarea mediului, a animalelor, a oamenilor fără ajutor.
Dacă îți este dificil să îți găsești scopul de unul singur/una singură, caută să ai un mentor; acesta te poate susține în a-ți găsi un scop mai înalt decât activitățile cotidiene. Iar acest scop ajută, la rândul său, în a pune în perspectivă ceea ce se întâmplă și ar avea potențial destabilizator.
Dezvoltă-ți abilitățile de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor. Cum? Sunt multe cărți, sunt cursuri în acest sens.
Alege o poză cu tine de când ai făcut ceva special, o poză dintr-un moment în care ai fost mândru/mândră de tine. Pune-o la vedere, ca să îți amintești că poți. Eu am o poză de când am sărit cu parașuta în birou și una acasă. Atunci când am sărit mi-am spus că atunci când îmi va fi greu, îmi voi aminti de acele clipe.
Cântă, fredonează, când poți; te ajută să te repoziționezi, destresezi.
Ai grijă la ceea ce mănânci, sună trivial, poate, dar combustibilul ne poate fi prieten sau dușman.
Scrie, chiar dacă pentru tine doar. Scrisul este o bună modalitate de a sublima senzațiile, trăirile dificile.
Am avut șansa de a cunoaște, când aveam vreo 20 de ani, un cuplu care m-a impresionat. Aveau amândoi în jur de 80 de ani, trecuseră prin cele două războaie, plecaseră din țară, reveniseră. Ce era remarcabil erau, pe lângă cultura vastă, eleganța și respectul cu care se purtau, cu care își vorbeau, cu care interacționau cu cei din jur, iubirea și tandrețea pe care le emanau și pe care nu le-am mai întâlnit de atunci. Cu câțiva ani înainte de a muri, el a scris o carte dedicată ei, în limba lui Voltaire, o carte pe care am avut atunci onoarea de a o bate la mașină (era în anii ’90) înainte de a fi trimisă la tipografie. Și acum îmi amintesc duioșia ce răzbătea din acele pagini scrise de un om care fusese forțat să rătăcească prin lume împreună cu sufletul pereche, amândoi alungați de război. Pentru mine, acești oameni au fost și au rămas un model de reziliență avant la lettre.