Toate aceste făcături de reclame sunt împachetate corporatist. Se ia o familie cu părinți tineri și voioși, cosmetizați impecabil, cu unul sau doi copii scoși din incubator, niște păpuși. Ei au misiunea să transmită „valorile” (chipurile!) brandului promovat: optimism, lumină, armonie, căldură sufletească – lista e lungă, dar este o listă plină de vrăjeli. Pentru că aceste producții nu transmit absolut nicio emoție. Nu au nimic credibil.
Apoi, aceste personaje sunt așezate într-un decor. Este același în fiecare spot: o casă spațioasă, cu ferestre mari, cu bucătărie și living room echipate după catalogul IKEA. Totul e minunat și aspirațional! Se mai adaugă și câte o glumiță sau o năzbâtie a copilului, dar sunt atât de inofensive și cuminți încât sunt uitate instantaneu de public.
După ce vezi astfel de creații îți rămâne în gură un gust acru de plastic. Plasticul din care sunt făcute cardurile bancare sau legitimațiile care atârnă de gâtul corporatiștilor. Sunt spoturi care n-au nicio legătură cu viața românilor și nici măcar cu acele segmente de populație cărora, după socotelile oamenilor de marketing, li se adresează aceste reclame.
DE CE ROMÂNII PREFERĂ SĂ-ȘI ȚINĂ BANII LA SALTEA ȘI NU SE DUC LA BĂNCILE COMERCIALE?
S-a ajuns în situația comică, de altfel, ca un spot pentru un serviciu de telefonie mobilă să semene cu unul pentru un pate de ficat, iar un clip la o pastilă de reglare a tranzitului intestinal să fie confundat cu unul pentru serviciile bancare. Aceleași personaje, aceleași decoruri, aceleași „povești” – făcături la kilogram! Un telespectator nu trebuie să-și mai bați capul cu aceste spoturi, să le diferențieze sau să-și pună întrebarea: de ce? Calupul publicitar trece și atât, ducă-se!
Este evident că trăim niște vremuri în publicitate nu numai anoste și plictisitoare, dar și periculoase în ceea ce privește modul cum globalizarea spală creierele. Iar cei spălați pe creiere, să nu ne ascundem după deget, sunt, în primul rând, directorii de marketing, o generație diferită de cele din anii 2000, de exemplu – ca să ne raportăm doar la un timp în care fantezia, originalitatea, curajul, mai ales curajul!, umorul și expresivitatea erau la putere.
Marketingul corporatist din prezent impune aceleași repere: se ia o familie voioasă, o casă decupată din pliante, o bucătărie… Este greu de crezut că aceste producții își ating „obiectivele de marketing”. Se știe, „obiectivele” sunt secrete profesionale și nu vor fi dezvăluite niciodată de companii.
Oamenii de marketing, care impun aceste făcături, stârnind frustrările publicitarilor care au prins „vremurile de aur”, trăiesc într-o bulă, departe de lumea reală. Nu există o instanță care să le acorde note pentru pregătirea lor profesională. Unii ocupă aceste funcții pe merite profesionale, alții pe pile și sforării. Așa a viața, în România.
Totuși, ar fi interesant de aflat de la acești profesioniști când au călătorit ultima dată cu trenul, dacă au călătorit vreodată!, dacă au văzut cum arată un magazin din Tecuci sau cum se trăiește într-un bloc din Făurei. Dacă e prea mult pentru acești corporatiști, rănindu-le orgoliile, atunci să fie întrebați măcar când au fost într-o piață și ce-au văzut acolo. Nu într-un mall, ci într-o piață de cartier! Curiozitățile noastre pot fi contrazise imediat: nu sunt relevante aceste experiențe, munca acestor oameni de marketing este altceva decât o călătorie cu trenul, la clasa a II-a! De acord cu acest răspuns.
Atunci, acești profesioniști să rămână în continuare (condamnați) în bula lor, să-și vadă de cunoașterea consumatorilor din prezentările digitale, să-și țină cu dinții de scaune și de interesele personale, ca să nu spunem și de aranjamente cu agențiile de publicitate, poate pică ceva, nimeni nu-i tulbură!
Spoturile acestea stupide, care au ajuns să paraziteze pauzele publicitare, sunt expresia unei „școli de gândire” care seamănă cu eforturile unor roboți de a vorbi despre viața oamenilor. Atât îi duce mintea!
