În prezentarea pe care v-o faceți pe blogul Gazetei Sporturilor ziceți că detestați laptele și vă temeți primitiv de medici și de uneltele lor. Ce aveți cu inofensivul lapte și de unde teama de medici? (Că bănuiesc că ați scris asta înainte de epidemia de falși medici). Și apoi, teama asta e provocată de medicii de la noi, de ce se întâmplă prin spitalele noastre sau vă e frică și de doctorii de la Viena sau de la Istanbul?
Prezentarea de pe blogul Gazetei e infuzată de o anume autoironie, dar informațiile ca atare sunt corecte. Laptele îmi face rău, nu știu să explic de ce. Am băut frenetic până pe la un an și jumătate (așa mi s-a spus), după care n-am mai putut nici măcar să-l văd în fața ochilor. Dacă vrei să-mi faci rău, mă pui să miros o sticlă cu lapte – de băut nu poate fi vorba. În 2001, ca interpret al unor străini cu interes investițional, a trebuit să intru în câteva fabrici de produse lactate din nordul Moldovei. A fost o experiență jupuitor de urâtă, la limita leșinului. În ceea ce privește mefiența față de medici, ea mi se trage din copilărie, când am avut parte de o operație de polipi și de două extracții dentare pe care le bănuiesc și astăzi fără anestezic. Cu mintea mea de copil, l-am echivalat pe medic cu un furnizor sadic al durerii. Cu un deceniu în urmă, un alt medic, de la un spital din kilometrul 0 al Capitalei, m-a anunțat că am leucemie. S-a constatat, la un consult afară, că nu am și că singura mea problemă ține de mărimea splinei (fiul meu are două, ceea ce nu-l califică nici măcar pe el drept leucemic). Mi-au venit la loc – inima și splina – la o examinare la Viena, unde medicul a început să râdă la auzul primului diagnostic. La Istanbul n-am ajuns și sper să n-o fac altfel decât ca turist care vrea să revadă niște locuri.
„Sunt un cetățean angajat la o editură care mai colaborează și la diverse publicații”, spuneați într-un interviu. Închipuiți-vă că sunteți la Fisc, să depuneți formularul 230, și funcționarul vă întreabă: „Știu ce faceți, dar ce meserie aveți?”
Pe cartea de muncă, pe vremea când mai exista așa ceva, scria „redactor de editură”. La Humanitas, unde lucrez, sunt încadrat ca senior editor. Și presupun că mă pot prezenta și ca scriitor. Acum e voie, meseria figurează, din câte știu, în nomenclator. Nu cred că doamna de la ghișeu s-ar simți descumpănită dacă s-ar trezi față în față cu un scriitor. Și aș putea să-i aduc probe, dacă nu m-ar crede.
Nu sunt un cititor constant de presă sportivă, dar de-a lungul timpului am remarcat condeie excepționale în această zonă, mai bune decât în oricare alt domeniu gazetăresc – politic, economic, lifestyle etc. Aveți o explicație pentru care presa sportivă a devenit în ultimii ani crucișătorul presei românești – și nu dau termenului nicio conotație peiorativă?
Mi-e greu să fac comparații, dintr-un motiv simplisim: nu citesc nici articole de lifestyle, nici articole economice. Primele nu mă interesează, pe celelalte le-aș citi degeaba – presupun că nu
le-aș înțelege. Articole pe teme sportive citesc, și nu de azi, de ieri. Prezența anumitor nume în ziarele de sport m-a făcut să-mi doresc să le fiu alături. Sigur, nu toți cei care scriu articole sunt excelenți, există și mediocrități. Ca peste tot. Iar cei excelenți sunt inevitabil inegali, cu mici diferențe de nivel, ceea ce nu e deloc scandalos, ci perfect logic. Lucrul pe care-l regret e că unii dintre cei pe care-i citeam au cotit spre altceva, din proprie inițiativă sau sub presiunea contextului. Mi-aș dori să-i regăsesc cu texte despre sport pe Maria Andrieș și Alin Fornade, pe Alexandru Hâncu și Adrian Georgescu jr, pe alții și alții. Din fericire, există în continuare câteva nume pe care le caut și le citesc fără abatere.
În anii ’90, când Ion Iliescu i-a spus „Măi, animalule!” unui protestatar, susținătorii au zis că ieșirea președintelui era motivată de exasperarea la care îl aduseseră opozanții: „Uite în ce hal l-ați adus pe bietul om, cum îl faceți să vorbească”. Și Iliescu a fost atunci mai mult compătimit decât blamat pentru acea ieșire. Azi nu suntem pe undeva în aceeași situație cu dna Dăncilă – e compătimită fiindcă râde lumea de ea? „Nu vorbește bine românește”; și ce, zic cei care o susțin, nici eu nu vorbesc bine? „Nu știe engleză”; și ce, nici eu nu știu? Și de ce ar trebui să știu?
Deși au aceeași amprentă politică, Ion Iliescu și Viorica Dăncilă se deosebesc prin multe lucruri. Iliescu e incomparabil mai articulat și mai corect în exprimare, pe când Dăncilă pare mereu în convalescență semantică. Pe de altă parte, din cauza lui Iliescu au murit oameni, din cauza Vioricăi Dăncilă, nu. Dacă aș avea de ales între ei doi ca ultimi locuitori ai planetei și somat să aleg, aș alege-o fără ezitare pe Viorica Dăncilă. Altfel însă, povestea cu atitudinea compătimitoare a câtorva ziariști și a unui segment de populație și de electorat e o aiureală. Dacă te știi emotivă și nesigură, nimic nu te oprește să cobori de pe scenă. Faci un pas în spate și te retragi. Iar lumea n-o ironizează pe Viorica Dăncilă din răutate gratuită. Premierul unei țări te reprezintă afară și oferă interlocutorului străin proiecția posibilă a celor reprezentați. Sancțiunea ironică e instrumentul de primă instanță prin care atragi atenția că omul pus să te reprezinte îți face deservicii. De câteva luni însă, Viorica Dăncilă nu mai e doar o marionetă candid-agramată. A început să gafeze politic pe cont propriu, a început să se rățoiască la reprezentanții instituțiilor europene, a început să ridice vocea la oameni spre care înainte nu cuteza să-și ridice nici măcar ochii. Iar pseudoapărării de tip „nici eu nu vorbesc bine românește sau englezește” i se poate răspunde simplu: „Da, dar tu nu ești premier. Și nu ai fost atâta vreme europarlamentar”.
Unii dintre noi trăiesc într-o bulă în care parvenitismul, tupeul, ignoranța, suficiența, incultura, prostia sunt sesizate și taxate. Doar că după ce le taxăm pare că nu se schimbă nimic, totul merge mai departe, până la următoarea gafă a Viorichii sau până la următoarea ordonanță a lui Iordache sau Tudorel. Se întâmplă să vă încerce un sentiment al zădărniciei, să vi se pară că e inutil ce faceți, ce scrieți? Suntem în scenariul în care „câinii latră, caravana trece” – și tot trece până în ziua în care li se va pune botniță câinilor?
Am din ce în ce mai des impresia că nu contează ce scriu și ce spun în spațiul public. Cred că, pur și simplu, nu le apar pe radar celor despre care scriu. Iar dacă totuși le apar, nu mă bagă în seamă. „Ia, un sorosist acolo, truditor pentru simbrie” – cam asta e reacția. Câtă vreme nu fac anchete de profunzime și nu dezvălui matrapazlâcuri enorme (nu-i vorbă, are cine s-o facă și o face foarte bine), n-am decât să scriu. În fond, e democrație, e respect pentru părere și pentru libertatea cuvântului. Miza guvernanților cu niște probleme penale care ar trebui să-i țină treji noaptea constă în scăparea de închisoare și în păstrarea a ceea ce poate fi numit „privilegiul nelegiuirii”. Câtă vreme ei rămân în funcții, își păstrează averile obținute discutabil și nu înfundă pușcăria, eu n-am decât să scriu până se întoarce vaca de pe câmp. Și atunci, de ce o fac? Fiindcă mi se pare că nu se cuvine să obosesc sau să mă blazez. Și fiindcă scrisul meu e o formă de solidaritate cu cei care cred mai departe în cinste, în competență și în ierarhia meritului. Spre a nu fi acuzat de ipocrizie, scriu și fiindcă știu că sunt în România și chiar și în afara ei destui oameni care îmi așteaptă textele și se regăsesc în ele.
Cum ajungem la ceilalți, cum facem să vorbim pe limba lor sau măcar să-i punem pe gânduri?
Dacă aș ști, aș fi fericit și le-aș spune și altora. Numai că nu știu. Și nu exclud ideea contaminării fortuite. Să spunem că un cititor oarecare dă din întâmplare peste un text al meu care-i place, iar ceea ce găsește acolo îi clatină certitudinile și ideile sădite de propaganda PSD-ului. Să spunem că citește și altceva scris de mine și se mai apropie un pic de esența a ceea ce susțin. Și să spunem că mă recomandă altor doi-trei amici care n-au auzit de mine sau care mă știu doar de la chibițăreala fotbalistică. Asta numesc eu contaminare fortuită. În rest, nu am idee de strategii și de mecanisme ale seducției. Nu contest, ele există, dar n-am timp să le caut. Și poate că nici nu vreau s-o fac. În fond, probabil că strategia optimă de-a ajunge la oameni e să-ți păstrezi buna-credință și să-i asortezi o garnitură de umor, seninătate și inteligență neostentativă. Pe lângă asta, contează enorm să ai o credibilitate verificabilă oricând.
Într-o vreme țineați cu Real Madrid. Mai țineți cu ei? Ce vă place la această echipă?
Sunt cam cinci decenii de când țin cu Real, de pe vremea când extremă dreapta era Amancio. Le sunt fidel, într-o vreme când fidelitatea trece drept sora feciorelnică a prostiei. Am contractat amorul pe cale fonetică: îmi plăcea cum sună „Real”, îmi inspira ceva impunător, dar nu trufaș. Și îmi plăcea că Real juca mereu în alb, în mintea mea de atunci ăsta era semnul de apartenență la o cruciadă a binelui. Am ținut cu ei fără pauze sau transferuri de simpatie spre alte echipe și culori. (Sigur, țin cu Politehnica ASU Timișoara în România și cu Lazio în Italia, dar asta nu ciobește afecțiunea pentru Real.) Am ținut cu echipa asta chiar și când era pe locul 13 sau era antrenată de galezi care vedeau în fotbal un fel de rugbi cu piciorul și cu o minge rotundă. Și îmi mai place un lucru: îmi place dantelăria din jocul lor. Indiferent dacă bate sau pierde, fotbalul Realului nu e plicticos. Nu a fost nici măcar în gestiunea Mourinho, care a făcut din Real o echipă cu un contraatac de echipă de handbal. Sigur, astăzi, echipa e vulnerabilă, uzată și uneori caraghioasă, mai ales ca rezultate. Dar sunt ai mei și acum, cum erau și pe vremea lui Breitner și Netzer, a lui Santillana și Valdano, a lui Michel și Gordillo, a lui Raul și Hierro, a lui Figo și Roberto Carlos, a lui Casillas și Redondo, a lui Mijatović și Zidane.
E Ronaldo atât de bun încât trage echipa după el? Asta părea să se întâmple la Real, iar situația se repetă, pare-se, acum, la Juventus. Cârcotașii zic că e ușor să fii Ronaldo când toată echipa joacă pentru tine – coechipierii lui Ronaldo, adică, sunt servanții lui. Ce credeți?
Ceva asemănător spunea Art Buchwald când era lăudat pentru ironia din textele lui: „E uşor să fii amuzant când tot guvernul lucrează pentru tine”. Nu ştiu dacă există raporturi sclavagiste între Ronaldo şi coechipieri. Ronaldo a avut peste tot servanţi foarte buni şi oameni cu care s-a înţeles perfect – la Real, ei au fost în primul rând Özil şi Benzema. Există o anume subordonare şi la Juventus, deşi într-o măsură evident mai mică. Aici, Ronaldo e în acelaşi timp comandant şi soldat, cum a mai fost doar Maradona cu trei decenii în urmă. Ce are Ronaldo şi nu pare să aibă nimeni altcineva în fotbal e fanatismul performanţei şi al trofeelor. Ronaldo duce o viaţă monoidee: aproape totul e fotbal. Iar ce nu e fotbal e pus în slujba fotbalului: exerciţii la sală, abdomene, ture de bazin, jocuri cu copiii. Ronaldo e un maniac al succesului şi un atlet desăvârşit, cu anumite manifestări care frizează narcisismul. Îi poţi reproşa destule, dar nu-i poţi găsi cusururi în ce priveşte pregătirea. Iar ambiţia care-l tutelează e de-a ajunge cel mai productiv şi cel mai premiat fotbalist din toate timpurile.
Acum niște ani, v-ați despărțit de Editura RAO, despre care spuneați într-un interviu că e „prea îngăduitoare cu oameni precum Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Virgil Măgureanu” – cărora le-a publicat cărțile. E îngăduința un păcat național sau face parte din farmecul autohton?
Sunt mai bine de şaisprezece ani de când am încetat raporturile cu Editura RAO, care pe atunci încă nu devenise o tribună a dubioşilor, a puşcăriaşilor şi a puşcăriabililor. De vreo zece ani, acolo trăsneşte a securism şi a concesie vinovată, ceea ce nu mă miră câtuşi de puţin. Îngăduinţa e, în principiu, un lucru bun, cu deschidere spre virtute de la un punct încolo. Însă ce se întâmplă cu cărţile publicate de RAO din opera lui Dan Voiculescu, Adrian Năstase, Virgil Măgureanu şi a altora ca ei nu se cheamă îngăduinţă, ci altfel. O parte din producţia neaoşă de la RAO binemerită eticheta de agent patogen. Sigur, RAO profită de laxitatea principială a românului cumsecade, primitor şi domn în casa lui, care în faţa unui hoţ sau a unui turnător are o reacţie din categoria „Lasă, mamă, că n-a dat în cap la oameni”.
Cu ceva ani în urmă, ați tradus The Sense of an Ending, al lui Julian Barnes. Titlul în română este „Sentimentul unui sfârșit”. După ce am citit cartea și am văzut filmul, m-am întrebat de ce nu ați tradus titlul prin „Sensul unui sfârșit”? De ce ați optat pentru sentiment?
E o poveste care ţine de şarmul indicibil al polisemantismului. Sense înseamnă mai multe lucruri şi se traduce în mai multe feluri în română. De exemplu, romanul Sense and Sensibility al lui Jane Austen s-a tradus prin Raţiune şi simţire. Pe mine, citirea cărţii (filmul nu l-am văzut) m-a trimis la ideea de sentiment, nu de simţ.
Tot pe site-ul Gazetei spuneți că ați vrea să fiți prieten cu Dan Andrei Aldea, Mark Knopfler și David Gilmour. Gilmour, chitaristul grupului Pink Floyd, tocmai își vinde la licitație colecția de chitare. Când Oamenii Mari încep „să dea din casă”, parcă își încheie socotelile cu viața. Ce sentiment vă dă gestul lui Gilmour?
Cu Dan Andrei Aldea am avut un schimb de e-mailuri, pe Mark Knopfler o să-l revăd în concert la vară, deocamdată doar Gilmour îmi e inaccesibil în priză directă. Una dintre dorinţele mele fierbinţi e să-l prind totuşi într-un concert prin Europa. Faptul că îşi vinde colecţia de chitare poate fi doar un fel de-a se pune la dispoziţia fanilor fidelisimi şi bogaţi. Sau poate că licitaţia are şi o componentă umanitară. Oricum, parcă nu-mi vine să citesc în povestea asta o încheiere a conturilor, o tragere a cortinei. Şi chiar dacă ar fi aşa ceva, aş refuza să accept. Vocea şi chitara lui Gilmour sunt două dintre fructele zemoase şi parfumate ale muzicii şi ale trecerii omului pe pământ.
Ce vă place la scris, ce vă place în ceea ce faceți? Care e recompensa, unde e mulțumirea? Banii au vreo importanță?
Îmi plac multe lucruri legate de scris. Îmi place să scriu, pur şi simplu. Apoi sunt bucuros că pot să scriu şi să public fără anticameră şi aşteptări interminabile (am avut parte şi de aşa ceva – nu la Humanitas, dar am avut). Sunt fericit când mă văd în acelaşi calendar de lansări cu oameni pe care-i citesc, pe care-i cunosc şi la care ţin, de la Ioana Pârvulescu la Gabriel Liiceanu, de la Mircea Cărtărescu la Andrei Pleşu, de la Ana Blandiana la Horia-Roman Patapievici, de la Dan C. Mihăilescu la Lucian Boia, de la Tatiana Niculescu la Radu Vancu etc. Sunt fericit că am un public numeros şi nerăbdător în aşteptarea cărţilor pe care le public. Şi, da, banii au rostul şi importanţa lor. Ceea ce nu vrea să însemne însă că sunt dispus la concesii şi la comercializarea brutală a scrisului.
Cum își privește bonomul și simpaticul Radu Paraschivescu propria viață? Ați schimba ceva, ați îmbunătăți ceva dacă ați avea ocazia s-o luați de la capăt?
Asta se cheamă contrafactualism retroactiv, cred. E un joc, deci să-l jucăm. Aş face, în general, cam aceleaşi lucruri, dar probabil că aş încerca să evit anumite excese. În principal, cele alimentare, ceea ce înseamnă îndeosebi înfulecatul nestăpânit de dulciuri. În al doilea rând, aş învăţa să cânt fie la chitară, fie la pian. În al treilea rând, cred că aş ocoli două locuri unde am lucrat fără să simt vreo plăcere. Nu le numesc, dar le ţin minte. În rest, aş fi acelaşi. Bonom şi simpatic, cum atât de bine spuneţi.
Ați încheiat contractul cu Digi24, dar aveți o emisiune nouă la Rock FM și o carte proaspăt ieșită din tipar, „În lume nu-s mai multe Românii”. E 2019 un an de cotitură în cariera dvs., în viața dvs.?
E un an cu bune, cu foarte bune şi cu mai puţin bune. Colaborarea cu Digi 24 s-a încheiat din lipsă de fonduri şi nu am motive să mă îndoiesc de veridicitatea motivului. Oricum, nu eu am vrut să punem punct, ei susţin că au fost nevoiţi s-o facă. Începerea relaţiei cu Rock FM e urmarea directă a acestui fapt. Rock FM e un post care-mi place şi la ale cărui emisiuni am fost invitat de câteva ori, aşa că, în general, ştiu despre ce e vorba acolo. Cartea recent apărută, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi), are parte deja de o primire excelentă din partea publicului. Până la urmă însă, 2019 se remarcă prin alte două lucruri foarte importante. Cu sprijin de Sus, o să termin de scris prima piesă de teatru din viaţa mea. Mi-a cerut-o Andrei Şerban pentru Teatrul de Comedie şi, băiat politicos fiind, n-am avut inima să-l refuz. Şi tot în 2019, Irina, prietena mea, va fi somată pentru măritiş. Atunci s-o văd.
Radu Paraschivescu – carte de vizită
Scriitor, traducător, gazetar sportiv, realizator radio și TV, Radu Paraschivescu s-a născut în 1960 și este absolvent al Facultății de Filologie din București.
Cărți: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul Ioan Chirilă pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010); Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time) (Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri (Humanitas, 2017), Cartea râsului și a cercetării (Humanitas, 2017), Două mături stau de vorbă. Scene românești (Humanitas, 2018). În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019).