„Mi-aș dori să am o viață ca a ta, când voi fi mare.”
„Cum de reușești să fii implicată în atâtea proiecte?”
„Când ai timp de toate?”
Am auzit de multe ori astfel de afirmații sau întrebări. Poate că așa e, după o vârstă, unii oameni văd câte ceva la tine și au generozitatea de a-ți spune.
O parte din mine e recunoscătoare, se bucură, desigur, că unii oameni găsesc ceva inspirație în ceea ce fac, în implicarea în diverse cauze și proiecte. Mereu am fugit de stagnare, de o viață plictisitoare, în care să am un job, o casă, responsabilități casnice și cam atât. Diversitatea îmi place, poate că îmi e necesară ca să mă simt bine.
Gândindu-mă la tabloul complet, însă, cealaltă parte din mine este oarecum îngrijorată, mirată. Oamenii văd rezultatul unor eforturi, unor compromisuri, unor renunțări, de multe ori, al unei auto-discipline pe termen lung, de aproape o viață.
Dacă pare că am o viață pe care unii și-o doresc, mă întreb dacă se vede și ce e dincolo de aparențe. E ca imaginea aceea cu lebăda pe apă. Lebăda plutește, pare calmă, maiestuoasă, elegantă, însă ce se întâmplă oare sub apă? Cât de tare se zbat picioarele ei sub apă, ca ea să se mențină astfel la suprafață?
M-am trezit mulți ani la 5 dimineața ca să citesc, să scriu, să ascult TV în engleză și franceză. Și nu, nu m-am culcat seara la 7, cu găinile, cum se spune. Am studiat mult, am fost la școală de multe ori după facultate, chiar mă gândesc încă la câteva studii, în alte direcții. Am dus burnout-ul pe picioare ani de zile până când s-a săturat și m-a lăsat în pace. Până și medicii de la ambulanță se plictisiseră tot vizitandu-mă în fiecare lună.
Toate acestea sunt departe de a fi demne de urmat, de admirat. Așa am știut eu, așa am văzut acasă: că îți asumi ceva și ești responsabil, nu doar la nivel declarativ ci prin tot ce faci; nu te dai lovit, nu zici că ai avut pojar când ai fost mic sau că ai o ureche mai mare și nu poți.
Dar nu eu contez aici. Contează ideea că drumul până la un rezultat este foarte important. Vrem să fim cineva, să fim într-un fel, însă uităm, de multe ori, să studiem care a fost parcursul acelei persoane, care au fost acțiunile, renunțările, compromisurile, uneori sacrificiile făcute.
M-a întrebat o elevă, acum trei ani, dacă este adevărat că numai prin relații, pile, acțiuni îndoielnice și influențe poți să ajungi să fii cineva în viață. Este dificil pentru adolescenți să își găsească modele de urmat: la TV și în social media găsesc multe așa-zise vedete care au rămas în perioada estetică a vieții lor, cum spunea Kirkegaard. Ei / ele se bazează doar pe cum arată, cu cine se aliază pentru „a reuși”. A-ți propune doar să ai bani în viață înseamnă a te auto-limita, a nu lua din multitudinea de posibilități ale lumii decât banul. E ca și cum te-ai uita la lume prin gaura cheii și ai vedea doar o bucățică. Este o sărăcire a potențialităților unui individ.
Există însă și oamenii care au ajuns să fie cunoscuți pentru că au studiat, au cercetat mult, au renunțat la unele plăceri pentru a-și urma calea, misiunea mai profundă, mai înaltă. Este esențial să înțelegem drumul lor, ce alegeri au făcut, ce eforturi au fost necesare ca să ajungă acolo. Degeaba îmi doresc să fiu campioană la tenis, precum Simona Halep, dacă nu sunt dispusă să mă antrenez în fiecare zi câte 10 ore (sau mai mult), timp de mulți, mulți ani, să renunț la petreceri, cluburi și diverse plăceri.
Dacă vreau viața unei mari jucătoare de tenis, trebuie să îmi asum eforturile, renunțările, sacrificiile necesare. Merită?
Depinde.