Bucureștii au mii de povești ascunse dincolo de fațadele clădirilor. Unele dintre acestea se deschid către noi, prin oamenii care aleg să își împărtășească amintirile, prin varii circumstanțe, care de care mai calde, mai frumoase și mai speciale.
De cele mai multe ori, reușesc să pătrund în inima caselor, în nucleul poveștilor, printr-un simplu gest ușor îndrăzneț care poate părea frivol: acela de a suna la sonerie. Dacă ușa se deschide, ajung să descopăr oameni interesanți și universuri fantastice care merită transmise mai departe, din suflet în suflet, din om în om, din generație în generație. Alteori, povestea mă caută pe mine. Și atunci bucuria mea este enormă, pentru că mâna destinului îmi hrănește aviditatea de a afla poveștile caselor pe care le admir în pelerinajele mele urbane. Acesta a fost și cazul Margaretei Bulgaru Alexiu, nepoata profesorului dr. Alexandrescu-Dersca, pe care am ajuns să o cunosc și să îi aflu povestea de viață la un ceai cu biscuiți. Este un interviu atipic, un monolog cu frânturi din mai multe vieți: viața unei clădiri istorice și viețile unor oameni care au marcat România.
„Casa a fost construită de bunicul meu, doctorul Alexandrescu-Dersca [(1872-1954), conferențiar la Facultatea de Medicină din 1920, care, alături de dr. Nanu Muscel a descoperit un remediu pentru tifos]. El venise cu soția sa de la Paris, unde făcuse rezidențiatul. Bunica, soția doctorului Alexandrescu-Dersca, era cumnata doctorului Ion Nanu Muscel. Provenea din familia Staicovici, era soră și cu doctorul Staicovici (da, cel care a dat numele străzii din Cotroceni), și cu Cristache D. Staicovici, secretarul Camerei de Comerţ și Industrie din Bucureşti. El a fost și garantul creditului imobiliar făcut pentru casa în care locuiesc și a și locuit aici, la etajul 1. Străbunicul din partea mamei, Dimitrie Staicovici (tatăl a nouă copii remarcabili), a fost comerciant și furnizor al Casei Regale, a avut și fabrica de conserve Flora care, în timp, s-a vândut.
Doctorul Alexandrescu-Dersca și-ar fi dorit să rămână la Paris după rezidențiat, dar familia și prietenii au insistat să se întoarcă la București. Ion Nanu Muscel i-a propus să lucreze împreună la Spitalul Colțea, unde ulterior au cercetat tifosul și au ajutat România să depășească criza de tifos de după Primul Război Mondial.
Mai întâi au locuit cu chirie în casa lui Sabba Ștefănescu din Piața Romană, care era vecină cu casa lui Nanu Muscel. Au închiriat casa aceea înainte de a-și construi propria casă, astfel încât să fie surorile aproape. Mama s-a născut acolo, în casa lui Sabba Ștefănescu.
Între timp. bunicii mei au cumpărat acest teren pe care ne aflăm acum. Ca să iasă casa frumoasă, au făcut un concurs de arhitectură, pe care l-a câștigat arhitectul I.D. Enescu [directorul Direcţiei de Arhitectură din Ministerul Sănătăţii, senator în Parlamentul României, cenzor, vicepreşedinte și președinte al Societăţii Arhitecţilor Români, primul prodecan al Corpului Arhitecților, președinte al Colegiului Arhitecților, subsecretar de stat la Ministerul Muncii în cadrul guvernării Antonescu; a publicat în revista Arhitectura numeroase articole privind problematica locuinței sau specificul urbanistic al oraşului Bucureşti].
Construcția casei a început în 1927 și s-a terminat în 1930. Stucaturile sunt copii ale decorațiunilor de la Versailles și au fost aduse de bunica mea de la Paris, unde a făcut École des Beaux-Arts. De la Paris au adus și mobila, făcând designul sufrageriei chiar după această mobilă.
Ceea ce mi s-a părut fascinant a fost întregul proces de prezentare a proiectului casei la primărie, pentru a obține autorizație. Pentru că imobilul nu era lipit de casa de alături, au fost forțați să lărgească construcția. Au oprit lucrările, casa arăta ciudat, era numai pe parter și etaj, fiind prea plată, așa că i-au mai construit un etaj. Așa au apărut sera, garajul și terasa foarte mare, construcții care, deși frumoase, nu presupuneau foarte multe cheltuieli.
Au terminat casa, au luat credit imobiliar, la etajul 1 a stat fratele bunicii mele, președintele Curții de Conturi sau Camerei de Comerț și Industrie, familia Staicovici. Bunica mea era din familia Staicovici. Erau nouă frați: bărbații au făcut carieră, iar fetele s-au măritat cu personalități renumite. La bombardamentul american, casa a fost afectată și reparată cu ajutor de la stat. Am găsit un întreg dosar cu sinistrații. Norocul lor a fost că nu erau în oraș la bombardament. Cât nu au fost geamuri, nimeni nu a furat nimic.
Casa a fost luată apoi de comuniști. L-au căutat pe Cristache Staicovici (fratele bunicii), dar murise. Comuniștii nu au crezut că e mort, a trebuit ca mama să îi trimită la Cimitirul Bellu. Tatăl meu nu a scăpat de închisoare, într-o noapte l-au ridicat de acasă, au distrus ușa de la intrare. Eu aveam vreo șase luni. Câțiva ani nu am știut nimic de el, se credea că a murit. L-am cunoscut când avem cinci-șase ani.
Comuniștii ne-au naționalizat casa. Am reușit să nu plecăm, dar ne-am restrâns în câteva camere. Am reușit să rămânem în casă pentru că mama a apelat la relațiile de familie. Am avut un noroc de două minute. Mama era gata să accepte un apartament în Piața Amzei, aveam bagajele făcute, nu puteam duce nimic din casă, nu aveau loc în apartament, voiam să le ducem la niște rude. Trebuia să semnezi că vrei să te muți, ca să renunți la proprietate. Securiștii erau deja la ușă, dacă nu ne suna avocatul mamei să ne spună că s-a rezolvat, am fi semnat și am fi renunțat la casă. Ne-au spus că trebuie să plecăm, dar, ca să justificăm suprafața pe care o ocupam, ne-am adus toate rudele în apartament.
Apoi au vrut să transforme casa în cămin studențesc. Mama a divorțat formal ca să nu aibă probleme la serviciu și să aibă drept la cartelă. Argumentul pe care mama l-a spus Securității a fost că, dacă vor rămâne în apartament, având în vedere că va fi mereu căldură pentru oamenii aduși de comuniști la schimbarea destinației clădirii, iar ea, fiind singură, trebuia să aibă căldură pentru noi, pentru copii. Securitatea a acceptat, cu condiția ca nimeni să nu ne intre în casă, ca la lockdown. Astfel încât eu nu m-am jucat decât în curte, nu pe stradă. Și nu puteam să ajungem acasă după 10 seara.
După preluarea casei, stucaturile și elementele decorative de la etajele 1 și 2 au fost distruse. Am stat până la șapte ani ca la închisoare, vorbeam la gard cu bunica. A fost îngrozitor. Când a venit tata de la închisoare, mama nu l-a putut primi în casă, așa că l-a dus la o prietenă, în casa în care am dus o bună parte din bunurile familiei. Divorțul a fost anulat, pentru că era făcut intenționat anulabil. Lockdownul însă nu s-a anulat până când au făcut căminele de la Leu. Clădirea a fost luată de gospodăria de partid. Cu multe eforturi și multe procese, am reușit să luăm toată casa.
Mama mea, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca (măritată Bulgaru), a fost o femeie atipică, a fost istoric într-o perioadă în care fetele din familiile cu zestre nu munceau. Știa șapte-opt limbi străine, i-a plăcut să învețe și a făcut Facultatea de Istorie. S-a născut la București, pe 5 iunie 1912. S-a specializat la Școala de limbi orientale de la Paris, a fost doctor docent în istorie și cercetătoare principală la Institutul de istorie al Academiei. A fost eleva lui Nicolae Iorga la doctorat și asistenta lui Gheorghe Brătianu. Apropo, nașa mea a fost prințesa Olga Sturdza.
Mama a fost interesată de istoria medievală, în special de cea orientală. Era pasionată de istoria Imperiului Otoman, a studiat izvoarele orientale, în special cele turcești, și relația dintre Poartă și țările române, precum și regimurile dominației otomane. A participat la elaborarea lucrărilor științifice în 10 volume coordonate de către Maria Holban, intitulate «Călători străini despre țările române».
Nicolae Iorga știa cât e de deșteaptă. Cu ocazia unei mese între cunoscuți, Iorga s-a prefăcut că uită o parte dintr-o relatare istorică, astfel încât să o lase pe mama să îl corecteze, spunându-i apoi soției: «Ți-am zis eu, Catinca, că e deșteaptă și o să știe».
Când mama mea lucra la teza de doctorat, a stat alături de bunica mea câteva luni la Paris ca să poată studia la biblioteca de la Sorbona, să cerceteze toate informațiile posibile. A fost o teză deosebită: «Campania lui Timur Lenk în Anatolia», o carte reeditată în Anglia, la Brills, în anii ’70. Încă se mai găsește în anticariate.
Părinții mei s-au învârtit în cercurile intelectualilor, nu aveau simțul afacerilor. Tatăl meu, Valeriu Bulgaru, era genial, știa câte ceva din orice domeniu, a fost îndemnat să își scrie memoriile, dar îmi pare rău că nu a făcut asta. Acum, copiii mei mă pun pe mine să le povestesc. Tata era din Oltenia, a fost prieten din copilărie cu Gheorghe Brătianu și a fost avocatul familiei Sturdza. Tatăl lui, bunicul meu patern, Dimitrie Bulgaru, avea o moșie din zona Bragadiru, pe care le-a vândut-o bragadirilor. Bunicul a pierdut toată averea la Monte Carlo, unde mergea iarna. Soția lui provenea dintr-o familie austriacă, familia Ludovic Russ, înaintea Războiului de Independență. Familia aceasta a înființat Așezământul Spiridon. Eu și sora mea am avut o guvernantă nemțoaică, vorbeam germană, spre deosebire de bunica. Mama, cu bani puțini, mi-a luat meditatori de franceză și engleză. Au fost niște vremuri…”