Au un (very) short attention span, iar societatea a avut oricum grijă să-i învețe, încă de când au venit pe lume, că întotdeauna există ceva mai interesant, mai colorat, mai wow, care îi așteaptă undeva.
Că întotdeauna raftul magazinului de jucării ascunde o serie nouă de mașinuțe, o păpușă mai frumoasă, un joc mai spectaculos, ceva mai colorat, mai gustos sau mai dezirabil. Întotdeauna. Plictiseala lor este punctul de pornire într-un cerc vicios (și profitabil, de ce să nu recunoaștem?) al consumerismului, determinându-i pe mulți părinți să se „execute“ rapid cu noi și noi loturi de jucării și să-și stoarcă mintea după moduri cât mai spectaculoase de a-și distra ordraslele căzute victimă plictisului cronic. Nimic mai greșit, spun tot mai răspicat psihologii.
Contrar a ceea ce am crezut mereu, plicitiseala bine-direcționată poate ajunge să fie chiar un exercițiu de viață. Da, da, de viață. Asta cu condiția ca părintele să aibă tăria și răbdarea de a plasa în mâinile copilului și responsabilitatea de a ieși din starea de blazare. „Să fie obligat să caute singur modalități de a se amuza și de a-și asigura divertismentul poate fi un mare dar pe care copilul îl primește de la părinți“, crede Noel Janis-Norton, autorul cărții „Calmer Easier Happier Parenting“, actualmente un fel de îndrumar de căpătâi al părinților din toată lumea.
Scris alert și bine-documentat, volumul oferă unele sfaturi care ar da de gândit chiar și adulților fără copii, expunând o teorie interesantă, la care poate și noi, cei „mari“, ar trebui să chibzuim din când în când. „Ca și adulții, copiii au nevoie de timp cu ei înșiși, fiindcă aceste răgazuri îi învață lucruri importante, precum răbdarea și creativitatea, și în același timp îi determină să-și dezvolte imaginația și sentimentul siguranței de sine“.
Dacă atunci când suntem înconjurați de multe persoane avem tendința să reacționăm mai degrabă decât să acționăm, rămași singuri cu noi înșine se cuvine să ne împrietenim cu eul nostru. Și, mai ales, să ne punem mintea la contribuție pentru a umple intervalele goale, cunoscute și ca „plictiseală“.
Când vine vorba de cei mici, teoria lui Janis-Norton poate fi pusă în aplicare foarte rapid și precis, spunându-i pur și simplu copilului că este de responsabilitatea lui să-și asigure distracțiile, în loc ca părintele să se prezinte prompt cu o jucărie nouă sau cu un bilet la Disneyland.
Când m-am apucat de coaching, cel dintâi principiu pe care mi l-a împărtășit coach-ul meu, la prima noastră întâlnire de tip elev-profesor, a fost schimbarea de paradigmă pe care oamenii o fac la momentul trecerii de la copilărie la maturitate și care uneori nu apucă să se întâmple complet, de unde și nenumăratele probleme pe care ajungem să le avem cu noi înșine. O singură propoziție, simplă, eliberatoare și dătătoare (cel puțin la început) de panică: „Nobody is coming“.
Serios, chiar nimeni. Deși ne place mereu să presupunem că sosirea în viața noastră a unei jumătăți sufletești, a unui șef mai bun, a unor oportunități mai consistente sau a unui job ideal ar putea să ne schimbe starea de spirit și modul de a ne raporta la lume, realitatea este mult mai simplă: noi suntem răspunzători pentru starea noastră interioară și pentru cât de fericit, epuizat sau blazat este spiritul nostru.
Am înțeles – citind cartea lui Janis-Norton – că totul începe exact din copilărie, cu acele momente lungi de plictiseală, iritare sau supărare, din care așteptăm mereu o soluție livrată din afară, în general sub forma unei cutii de carton legată cu fundă sau a unui joc inventat pe loc de părinte, întru pansarea nemulțumirilor noastre.
„Da, poate că pe termen scurt această idee de autonomie a jocului îl va determina pe copil să se plângă mai mult ca de obicei“, ne pune în gardă autorul, „dar ca părinte trebuie să fii conștient că, pe termen lung, îi faci copilului tău unul dintre cele mai mari favoruri posibile“.
Căutând pe Amazon și alte bestseller-uri despre creșterea modernă a copiilor, am dat peste foarte multe volume legate de „the adult child“ – adultul-copil – și de modul în care acesta își poate închide cercurile neterminate din copilărie, determinându-și „copilul interior“ să crească. S-au scris sute de pagini despre cum să înțelegi că ești responsabil de propria viață, de propria fericire și, în esență, de toate lucrurile pe care, într-o zi proastă, suntem obișnuiți să le aruncăm în seama altora.
Despre faptul că, indiferent dacă este formulat într-o propoziție sau disecat pe 500 de pagini, faptul că nimeni nu va veni să ne salveze de plictiseală, nemulțumire, tristețe sau de noi înșine este o realitate. Și, contemplând acest adevăr, mi-am pus, în gând, dorința ca viitorul meu copil să nu fie nevoit niciodată să ajungă să caute în mod deliberat așa ceva pe Amazon.
Nu atât timp cât vor exista foi albe de hârtie și creioane colorate, plastilină în toate nuanțele curcubeului și orice alte instrumente cu care să-și poată mobila singur viața, învățând de mic că fericirea sau nefericirea sunt o chestiune de alegere personală. Și, chiar dacă „nu vine nimeni“, din acest exercițiu al plictiselii bine-direcționate, copiii noștri pot ajunge să se împrietenească cu persoana cea mai importantă din viața lor: ei înșiși.