Încep prozaic, spunând că am băgat o mașină de rufe la spălat, dar continuând poetic, după clipa în care am realizat că muzeul iubirilor pierdute este în haine. O haină, pe care unii o fac cârpă de praf, pentru mine este un soi de persistența memoriei a lui Dalí.
The quality of being easily broken, un titlu pe care îl voi da cândva unei expoziții, ar putea fi și sentimentul cu care deschid dulapul.
O noapte rece, așa cum sunt nopțile când nici tu nu ești cald cu tine, un drum pe un trotuar alunecos, cu mâinile pipăind prin buzunare, după o brichetă, cu părul înghețat de chiciură, privind corbii și cineva lângă tine, despre care ai spune că și acum este lângă tine într-o formă necunoscută. O cămașă albă, niște bretele și o pereche de cercei cu perlă, ceva androgin ca mine și ca trăirile mele. Spăl cămașa și un miros familiar se întrezărește la ani distanță de momentul când cu capul chagalian am dat pe gât o apă minerală și am întrebat: tu nu ești capabil să susții privirea cuiva?
A venit vremea trench-ului și a șepcii negre, a venit vremea veiozei și a părului lucios, a venit vremea când cineva care m-a iubit a primit un inel pe care stă gravat cuvântul sensibil. Altcineva care nu m-a iubit mănâncă piftie, într-un tricou bleu ca dungile din tricoul în care am stat credulă într-o zi de primăvară, când abia apăruse ceapa verde. L-am împăturit acum câteva clipe și am pus peste el cel mai bun săpun. Mi-a venit să plâng și am zis în gând, în mijlocul unei margarete sunt 21 de grade, când afară sunt 12. Am închis sertarul. În miez de noapte, la Doner Boom, peste drum de fereastra mea, se mânca. Și noi ne-am mâncat, mi-am spus. De asta săpunul trebuie să stea peste acel tricou și de asta sertarul trebuie să stea închis.
În golul nehotărârii mele, cu implicațiile latente ale înserării devreme, port o rochie neagră. Stau pe un scaun, cineva mă întreabă niște lucruri, spune că scuipă adevărul. Eu nu voi afla niciodată, însă rochia are memoria ei. Rochia nu forjează în realitate, așa cum încerc să fac eu acum, după două cești de cafea în care am crezut așa cum cred în ploi.
Între mine și sacoul negru e piele și mult cuvânt. Între jeanșii mei albastru șters și coapsele mele e mult cuvânt. Între urechile mele și clipsurile roșii, aduse din Berlin de Mădălina, e la fel de mult cuvânt, dar mai mult este între ele și cerceii bleumarin, pe care nu i-am mai pus niciodată, de la momentul zero, de unde nu s-a mai plecat niciunde și nici nu s-a rămas acolo.
Am trăit în mine niște vârste despre care nu-mi amintesc mare lucru și am trăit niște haine despre care îmi amintesc totul.
Gândul e o gumă pe care o mesteci la nesfârșit, îmi zic, în timp ce Anne Brun zice că these days… Anne, dragă, these days, am vrut să mor de nu știu câte ori, am vrut să mănânc zacuscă de casă (n-am avut), am vrut niște flori de câmp (n-am găsit), să trimit un semn fără nicio intenție (n-am trimis), să nu uit să beau apă (am uitat), să-mi fac exercițiile de seară (n-am putut).
Anne, dacă te-aș întâlni, te-aș întreba: și hainele tale sunt facturate de momente ca ale mele?
Nu-mi pot privi haina de blană lungă, berlineză, fără să-mi amintesc urmele albastre ale frunzelor galbene, de toamnă și nici haina cealaltă neagră, de astrahan, în ale cărei buzunare, ca o hămesită, am băgat atâta fericire, cât să fiu pedepsită ani. În stânga mea, am bocancii negri, grei, care mi-au făcut picioarele sticksuri, într-o vară când nu puteam mânca nimic.
Într-o noapte de februarie, într-un loc unde nu mai fusesem niciodată, încălțată în cizmele peste genunchi, negre, mi-am dat seama că unele întreceri sunt periculoase și că o singură mișcare poate inhiba orice apărare legitimă de a nu te îndrăgosti.
În registrul sentimental nu trebuie să intervii, zic și acum. Ce ai simțit, simțit rămâne.
O situație greu de navigat se transformă într-o pereche de jeans albastru șters, pe care ai purtat-o cu nepăsare, zi de zi, când credeai despre tine că ești cel mai neapărat om, dar, în egală măsură, cel mai mulțumit. Ți se spusese că nu va dura, că n-are cum, că e bine că e, că a fost, că ai dinți mulți și frumoși, că „ești frumoasă, măi” și că nu trebuie să-ți pitești mâinile doar pentru că-ți rozi unghiile. Se puteau mânca gogoși din piață, se putea merge în acei blugi la mare, se putea merge cu ei rupți, se putea merge chiar și la Florența.
Într-un amărât de dulap stă o lume peste care radiant și dureros te întinzi. E soare și azi, ca cel din copilărie, când ți-era frică și să respiri. Ești la fel. E nevoie să te privești cu puțină iubire, ca să mai poți pune un săpun peste alt tricou.
O simbioză rafinată între ce ai auzit și ce ai văzut rămâne în fiecare haină și asta e un secret. Nu-l vei împărți cu nimeni niciodată și această intimitate dintre tine și puloverul roșu este poate tot ce contează când nu mai vrei/poți face voyage, caz, dragoste.