Cautare




, Contributor

Scriitor, traducător și cronicar literar.

Tech |
|

Pe Facebook, toată lumea are dreptate

Mă număr printre cei care şi-au făcut târziu cont de Facebook. Multă vreme n-am simţit nevoia (de fapt, nici nu ştiam că aş putea fi predispus la o asemenea dependenţă), aşa că am intrat pe Facebook dintr-o combinaţie de curiozitate, dragoste şi constrângere: prietenii mei obosiseră să întreţină prietenia cu mine la modul individual, fie şi pe Yahoo Messenger.
Marius Chivu_Contributors_Irina Gache

În fond, eşti pe Facebook şi pentru că nu mai (vrei să) ai timp pentru fiecare prieten în parte şi atunci te adresezi tuturor la fel, în acelaşi timp, şi prietenilor din viaţă, şi celor virtuali, şi străinilor care te urmăresc, deopotrivă simpatizanţi sau inamici în gusturi şi idei. Facebook-ul a transformat prietenia într-o relaţie publică de larg consum. Iar eu, paradoxal, ajunsesem să nu mai aflu prea multe în privat despre prietenii mei tocmai pentru că ei se ofereau într-un mediu public de unde eu lipseam. Când îi întrebam ce mai zic sau ce păreri aveau despre un anumit aspect al vieţii sau al Cetăţii, ce-au mai făcut, pe unde au mai umblat, ce-au mai citit, mă trimiteau pe Facebook unde postaseră opinii, recomandări, poveşti, fotografii. Ar fi fost o redundanţă obositoare ca ei să reia totul, separat, doar pentru mine. Aşa că, într-un final, n-am mai avut de ales şi am cedat, nemaichemând prietenii la mine, ci urmându-i pe ei unde s-au dus.

Pe atunci, îmi displăcea să ies şi să mă propun singur, credeam că prefer să fiu descoperit şi consideram că nu sunt atât de vanitos (sau de narcisist) încât să cred că gusturile, ideile şi întâmplările mele ar interesa pe prea multă lume. În fond, eşti pe Facebook fie pentru că vrei să fii admirat şi invidiat în timp ce te expui, fie pentru că te prevalezi de prezumţia de importanţă atunci când te exprimi. Mai credeam eu pe atunci că, pentru a te bucura de viaţă, de prieteni, de pasiunile tale, nu-ţi trebuie martori şi admiratori. Unii însă considerau că acel refuz al meu de a fi unde se află toată lumea era tocmai expresia vanităţii de a mă considera cu orice preţ singular. Cert e că nu eu, dar ceilalţi făcuseră un statement din faptul că nu aveam cont de Facebook.

S-au dus anii, am început să duc şi o existenţă în reţea şi între timp am devenit un fel de persoană publică prin activităţile mele, iar statutul meu acum e altul: „doar” vreo 900 de „prieteni” (regula pe care mi-am impus-o a fost să-i cunosc personal şi, mai ales, să-i plac pe cei cărora le acceptam prietenia), dar peste 8.000 de urmăritori, iar pe pagina de autor, aproape 15.000 de fani. În cea mai mare parte, nu ştiu cine sunt aceşti oameni şi, uneori, mă sperie că vorbele sau ideile mele ajung la atâta omenet. Aşa că, în timp, am ajuns să mă exprim cu prudenţă şi doar în legătură cu subiectele din aria mea de pricepere.

Cu toate astea, primesc în continuare cereri de prietenie de la sute de persoane pe care nu le cunosc, despre care nu pot afla nimic, ale căror fotografii nu pot să le văd, ale căror postări nu-mi spun nimic. Nişte entităţi lipsite de identitate şi personalitate. Dar pentru a cere prietenia cuiva pe Facebook sunt necesare doar oportunitatea şi intenţia (în viaţă e nevoie de aşa-zisa chimie interioară), iar numărul de prieteni în comun nu legitimează nimic. Poate că nu ne va fi dat să ne întâlnim niciodată, poate că ne învârtim în relativ aceleaşi cercuri, poate că ne intersectăm undeva, cândva, dar suntem – şi cei mai mulţi rămânem – unii altora perfect străini. Dar idealul Facebook este să conecteze toţi locuitorii Planetei într-o copie on-line, fidelă şi completă, a lumii fizice. Când vom pierde cu totul natura, ne vom retrage cu totul în reţea.

Dacă viaţa e plină de indiferenţi (principiul ignorării), Facebook-ul e plin de likeri (principiul interacţiunii, like-urile fiind, după caz, semn de susţinere şi admiraţie, gest de laudă şi de seducţie, formă a recompensei, modalitate de recunoştinţă, chiar reacţie ironică), dar Facebook-ul este, mai ales, populat cu hateri.

Ca în orice ideologie, şi pe Facebook contează doar ca celălalt să nu aibă dreptate, astfel că nicio postare sau comentariu nu rămâne nepedepsit. Pare că pe Facebook funcţionează prezumţia de eroare şi că toată lumea, toţi ceilalţi în afară de tine, trebuie corectată, iluminaţi, puşi la punct, aduşi pe drumul cel bun, eventual reduşi la tăcere. Doar că şi ceilalţi consideră la fel. Pe Facebook nu e loc de nuanţe şi dileme, doar de certitudini: toată lumea are dreptate (mai puţin tu) şi, totodată, toată lumea greşeşte (mai puţin tu). Convingerile personale sunt întotdeauna mai solide decât argumentele, logica, dovezile, faptele.

Avem o părere extraordinar de bună despre noi pe Facebook şi o încredere oarbă în certitudinile noastre. Pe Facebook, toţi suntem aroganţi şi fanatici, de aceea ne poziţionăm, aprioric, împotriva celuilalt prin simplul fapt că e altcineva. Totul poate fi şi, prin urmare, trebuie combătut. Consensul creează nelinişte şi suspiciune. Facebook-ul este victoria supremă a maniheismului: amici și inamici, fără nuanțe, doar intransigență.

Radu Cosaşu scria cândva, chiar în Dilema veche (haha!), un articol din care preiau şi editez un editat: „Maniheismul nu are oroare de vid, cât de «totodată». Gândirea maniheistă interzice orice punere sub judecată a noțiunilor și legilor sale, decretând nuanțările, ambiguitățile vitale, ironosul (româneasca distanță) și ironiile împăciuitoriste, intelectualiste, elitiste [cum spun stângiştii] sau decadente, dizolvante [cum spun conservatorii]. În această blestemată etanșeitate și încremenire a sensurilor, în aceste fanatisme bine miruite și bine măsluite, se găsește izvorul tragediilor intelectuale, «de dreapta» și «de stânga»; maniheismul e cel mai cuprinzător totalitarism”. Parantezele şi sublinierile îmi aparţin.

Şi pentru că a fost rostit cuvântul totalitarism, să facem un pas mai departe dinspre hate înspre fake news, conspiraţii şi minciuni, într-un cuvânt, propaganda pe care Facebook o acceptă sau, cel puţin, o tolerează. Recent, comediantul Sacha Baron Cohen (geniul din spatele unor personaje-turnesol precum Ali G, Borat, Bruno sau cele din Who is America) a ţinut recent un discurs după ce a fost premiat de Anti-Defamation League (este integral pe YouTube, cu comentariile dezactivate, haha!), în care afirma că Facebook, dacă ar fi existat în anii ’30, ar fi rulat reclamele lui Hitler cu Soluţia Finală: „Toată ura şi violenţa de azi sunt facilitate de câteva companii de pe internet care formează cea mai mare maşinărie de propagandă din istorie. Facebook, YouTube, Google, Twitter şi altele ajung la milioane de oameni. Algoritmii acestor platforme amplifică deliberat genul de conţinut care ne ţine conectaţi: poveşti şi informaţii care răspund instinctelor noastre primare şi care provoacă furie şi frică. Pe internet, cu toţii [conspiraţionişti, negaţionişti, terorişti, rasişti, xenofobi, impostori etc.] par, în mod echitabil, legitimi”.

Dacă pe internet este şocant cât de uşor o teorie a conspiraţiei poate conduce la acte de violenţă, ar trebui să ne preocupe şi cât de uşor vehemenţa, cu care ne susţinem convingerile pe Facebook, ajunge să blocheze orice urmă de dialog, orice negociere/împărtăşire de idei, sensuri, gusturi. Căci pe noi pare că nu ne interesează adevărul colectiv, cât faptul să avem, individual, dreptate. Or, din această încăpăţânare vanitoasă nu rezultă decât umilinţă, ignoranţă şi, în cele din urmă, dispreţ.

În aceşti ani de existenţă în social-media, am avut şi eu, ca mulţi alţii, revelaţia că aşa cum eşti în viaţă, la fel te manifeşti şi pe Facebook. Nu scăpăm de noi înşine nici măcar on-line. Însă nu e doar atât. Întorcându-mă la exemplul personal, dacă am intrat în satul global Facebook în căutarea prietenilor, în timp am ajuns să mă ascund de unii dintre ei inclusiv cu unfollow. I-am văzut mai lipsiţi de nuanţe, bunăvoinţă, empatie şi umor decât îi ştiam.

Dar dacă asta face Facebook din noi? Căci principiul şi algoritmii Facebook scot, uneori, tot ce-i mai rău în tine, căci te tentează/încurajează/provoacă/constrânge să te poziţionezi întotdeauna pe soclul cel mai înalt, având cea mai isterică reacţie. Dacă orice postare/comentariu este un statement autosuficient, asta nu ne face nişte exhibiţionişti ai propriilor convingeri? Nişte militanţi ai propriei ignoranţe? Nişte dictatori al propriului gust? Şi dacă Facebook scoate partea radicală din noi şi ne împinge să reacţionăm cu predilecţie negativ, la ce bun tot acest zgomot? Ce fel de bătălie este aceasta şi, mai ales, împotriva cui?

Am scris acest text pentru că, începând un an nou, mi-ar plăcea să avem parte cu toţii de mai multe nuanţe, mai multă răbdare, mai multă toleranţă, mai multă bunăvoinţă şi, mai ales, de mai mult umor. Căci, priviţi de la distanţa potrivită, cu toţii suntem comici. Foarte comici.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii