Timișoreanul Victor Vulpe a câștigat anul acesta locul al doilea la concursul World Championship of Shoemaking. Autodidact, mânat la început de nevoia de a plăti chiria, apoi de curiozitate, dl Vulpe și-a transformat meseria în arta cu care s-a „lecuit” de nesiguranță.
Ce background aveți, unde ați învățat meserie?
Am terminat în 2000 Facultatea de Artă și Design din Timișoara, la secția Pedagogia Artei. Deci în principiu sunt profesor de desen, dar nu am practicat niciun minut această meserie. Am considerat că voi deveni pictor. Așa că, vreo patru ani după absolvirea facultății am avut viața unui pictor, am avut două expoziții personale, una la Timișoara, una la București. Nimeni nu mi-a spus în facultate că ai nevoie de stomac pentru a fi artist. Te confrunți cu lungi perioade de stagnare și cu scurte explozii entuziaste de recunoaștere. Cum nu am avut stomac pentru așa ceva, a trebuit să-mi găsesc o variantă ajutătoare.
Aveam un atelier de mică marochinărie în apartamentul în care stăteam cu chirie. Practic, am început singur, în bucătărie, cu niște scule rudimentare, dar cu materiale bune. Găseam materiale bune în perioada aceea în Timișoara, deci puteam să produc obiecte de bună calitate. Dar pe atunci nu știam prea multe despre meseria asta, deci am început fără să întreb pe cineva cum se face, am căutat să mă descurc cu ce aveam.
Fără să-mi propun asta și fără să-mi dau seama, am ajuns la un nivel tehnic destul de înalt. Dar nu-mi propuneam să am un viitor în meseria asta, nu eram hotărât nici dacă voi continua cu pictura, știam că trebuie să câștig niște bani ca să pot plăti chiria. Cumva, nevoia m-a adus în fața acestei meserii și am ajuns mai apoi să abandonez pictura în favoarea pielăriei.
Cum arată clientul dvs., dacă ar fi să-i faceți un portret în linii mari?
Este un om care are în minte exact motivul pentru care are nevoie de o pereche de pantofi. Știe că atunci când va fi gata pantoful, el va fi un om mai bun. Pantofii făcuți de mine sunt o necesitate, ca apa sau ca hrana, costurile sunt mari, timpul de așteptare poate fi de șase luni sau mai mult. Toate lucrurile acestea se regăsesc pe siteul meu, iar cei care vin în urma unei recomandări au aflat deja de aceste lucruri și și le-au asumat.
Aș îndrăzni să spun că o caracteristică aparte a clienților mei este că sunt un soi de oameni care trăiesc o anumită frustrare. Au deja o reacție adversă la producția de masă. Suntem toți speciali, unici, dar posibilitățile, opțiunile pe care le avem sunt destul de … uniforme – chiar mi se pare un cuvânt elocvent. Totul este produs în serie, de la casă la mașină și mobilier. Dar pantoful pe care îl fac eu îți oferă o portiță de scăpare de la această uniformitate. Clienții mei sunt oameni hotărâți, știu că un pantof bun se face greu, costă mult, dar au nevoie de el ca de un medicament.
Lucrați singur, aveți angajați?
Nu am angajați. Eu răspund la telefon ca să preiau comenzile, eu fac pantoful, de la concept până la ultimele finisaje, tot eu fac cutia în care sunt puși pantofii. Nu am nici ucenici. Am încercat, dar sunt foarte exigent și n-au rezistat mai mult de un an de zile. Deși sunt profesor, nu am reușit să predau această materie. Tinerii au mereu o grabă, o dorință de a arde etapele pe care nu o înțeleg.
Ce înseamnă acest premiu pentru dvs.?
Pentru mine personal, premiul este foarte foarte important. Dar în 2019 am ajuns pe locul al patrulea la același campionat mondial. Cred că acel loc a fost și mai important pentru mine fiindcă, înainte de această izbândă fabuloasă, eu am avut, vreme de 15 ani, îndoieli că sunt pe drumul cel bun. Aveam tot timpul senzația că trișez, că fac o meserie pe care nu o merit din cauză că nu am absolvit o școală de specialitate, nu am avut un maestru în spate… Cumva am scurtcircuitat sistemul și am ajuns, fără merit, într-un loc unde numai în urma unei istorii personale foarte tumultuoase poți să ajungi.
Dar locul patru a venit ca o salvare, ca o confirmare a capabilităților mele tehnice și conceptuale în ceea ce privește pantoful clasic. A fost ca un medicament și pot spune că de atunci sunt vindecat. Am mult mai multă încredere că drumul pe care sunt este al meu.