Când mă plimb prin oraș, privesc clădirile prin dreptunghiuri, prin cadre foto: dimensiunea spațială care îmi dă coordonatele unor fotografii în megapixeli. Dacă fac un exercițiu și deschid acum telefonul, hai să îmi verific numărul de fotografii din albumul „Recente”: 171.813.
Doar cele mai norocoase dintre aceste fotografii ajung în social media. Mult, puțin? Un singur lucru e cert, am avut în ultimii cinci ani (dacă cinci ani ar fi, într-adevăr, o bună măsură a recenței) 171.813 ocazii în care mi-am încorsetat imaginea din fața ochilor într-un dreptunghi foto. Cu avantajul sau iluzia de a-mi îngheța timpul pentru cele câteva secunde cât a durat să apăs declanșatorul (eventual să scot mâinile din mânuși sau să mut cafeaua, copilul, geanta sau sacoșa – veșnica sacoșă – în mâna stângă, ca să pot face poza reușită cu mâna cea mai pricepută, dreapta). Și cu dezavantajul de a pierde uneori privirea de ansamblu, tot ce e în afara chenarului devine neimportant și nu la fel de conturat. De aceea îmi și permit doza de optimism asupra orașului și a patrimoniului său: pentru că aleg exact acel dreptunghi la care îmi place să mă uit, cel care îmi dă o stare de încredere și de curaj.
Dacă mă gândesc la dimensiunea temporală a privirii conștiente și perfect lucide a orașului, lucrurile se complică și mai mult. Dreptunghiurile mele foto nu sunt nici pe departe ancorate în realitatea secolului XXI, ci se duc undeva mai în spate, într-o lume a coordonatelor istorice și a reperelor arheologice. Și mai e o dimensiune: cea afectivă. Am pornit în căutarea poveștilor de dragoste. De dragoste între locuitori și oraș, între oraș și cei care l-au construit, cei care l-au îngrijit, cei care l-au iubit și părăsit. Pentru că ne aflăm în mijlocul unui nou episod din seria #IubeștiBucurești, prin care v-am lansat invitația de a vă privi altfel orașul, de a-l iubi, de a-l îngriji și de a vorbi, la propriu, cu el, vă fac o mărturisire. M-am trezit în miezul unei relații de adulter cu propriul meu oraș: deși eu eram într-o relație de lungă durată cu Bucureștii contemporani, m-am îndrăgostit iremedial de vechii București, alături de care am traversat decenii printr-o buclă a timpului, în fiecare dreptunghi foto pe care l-am surprins aleator. Ca să iubesc orașul meu de astăzi, am învățat să îi iubesc și să îi înțeleg trecutul. Și nu e deloc ușor să răzbesc cu cele două entități, vocale și puternice, ale aceluiași oraș: nou și vechi, expansiv și moderat, longeviv și întinerit, visător și rece.
Ba, mai mult, când discut cu alte persoane despre puncte de întâlnire, le ofer mai degrabă repere în termenii dimensiunii mele preferate, a coordonatelor istorice și afective, tipice de #Aiciastat. Spre exemplu, prefer să îmi dau întâlnire la „casa lui Istrate Micescu”, îmi vine mai la îndemână și mai intuitiv decât să spun adresa clară din Strada Zalomit, de lângă Cișmigiu. Sau locul meu predilect de reper de pe Calea Dorobanților este palatul în care a copilărit Marta Bibescu, nu reușesc să mă ancorez altfel pe această arteră intens circulată. Iar acest leagăn al copilăriei marii personalități feminine a istoriei noastre, zis și Palatul Lahovary, deși nu este imediat vizibil de la stradă, se potrivește perfect atât în dreptunghiul meu foto, cât și în coordonatele istorice pe care prefer să le văd, să le simt, să le încalec.
Nouă, oamenilor de pe planeta aceasta, ne place mult să încadrăm lucrurile din jurul nostru în categorii. Ne dă adesea un fals sentiment de certitudine, de control. La fel se întâmplă și cu casele pe lângă care trecem uneori în grabă, alteori agale. Uneori, le observăm de la distanță doar un element decorativ, alteori, le privim minute în șir, cu mare atenție, mai ales dacă se întâmplă să fim în așteptare în fața unei clădiri care să merite minutele din viața noastră. Apropo, aș sugera ca toate locurile de așteptare, ca toate punctele de întâlnire, fie ele de tramvai, de autobuz, de prieteni, de curier, de taxi sau de mașini de ride-sharing, să fie pe lângă clădiri istorice, îngrijite, estetice, cu arhitectură echilibrată și autentică. Cred că așteptarea ar deveni brusc mai valoroasă, mai ușoară, mai demnă. Și am fi puțin mai fericiți, am simți că orașul ne dă înapoi acel ceva care ne-a fost luat în momentul în care ne-am pierdut rădăcinile și valorile.
Dar să revenim la categorii, pentru că și frumosul își are categoriile sale, la fel cum are arhitectura: neoclasic, eclectic, Beaux-Arts, Art Deco, streamline, modernist, socialist-realist etc. Iar cele trei categorii care îmi conferă sens relației pe care o am cu Bucureștii cei noi și cei vechi sunt: spațiale, prin dreptunghiurile mele fotografice, temporale și afective. În relație cu Bucureștii, clădirile sale și personalitățile istorice (cu sau fără plăcuțe memoriale), simt că îmi vin ideile, gândurile creative, dincolo de categorii și filtre. Uneori, rezonez cu o clădire despre care încep frenetic să cercetez, povestea de dragoste se adâncește, capătă proporții. Așa trăiesc de când mă știu, în ritm sinusoidal între prezent și trecut, și așa îi exploatez orașului creativitatea pe care nu știe că o are.
Citeam deunăzi o carte a lui François-Henri Désérable: „Un anume domn Piekielny”, un roman prezent pe toate listele marilor premii literare franceze în 2017 despre o anchetă incertă care se transformă într-o incursiune revigorantă în istorie și imaginar. Mi-am dat seama că sunt cumva înrudită genetic cu domnul Désérable din felul în care și-a descris relația sa cu orașele prin care trece: „[…] m-am îndreptat către vechiul oraș […] apoi am continuat să merg la întâmplare pe străzi, cu acea melancolie difuză care pune uneori stăpânire pe mine și mă face să văd lumea printr-un filtru sepia. E o afecțiune cronică și necunoscută. Sunt, poate, singurul care suferă de ea. Constă, pentru cel care e atins de ea, în faptul că îmi reprezint mediul în care evoluez nu așa cum e el, ci cum a fost într-o perioadă dată a Istoriei. Când sunt la Paris, filtrul meu e unul revoluționar. […] ajung în Place de la Concorde și zăresc în centrul ei nu hieroglifele și vârful aurit al obeliscului, ci Libertatea purtând boneta frigiană. […] La Vilnius, în acea zi, eram cuprins de o criză acută de filtru sepia, epoca 1920. Pe o anume stradă, unde staționau două rânduri de taxiuri, îmi imaginam birjari cu pălării și pelerine. […] și auzul meu suferea de sepia: intrând într-un bar […] auzeam înălțându-se riturnela, populară și sacadată, pătrunzătoare și monotonă, a unei flașnete”.
Aceste fragmente mi-au rămas marcate pe retina sufletului și nu vreau să le mai dau drumul. Iar relația de dualitate vechi-nou pe care o am cu orașul meu și cu al său patrimoniu nu cred că poate fi învinsă. Îmi trebuie doar multă răbdare și putere de a trăi alternativ în două dimensiuni. Uneori, mă simt ca și cum aș avea două vieți, una pe la finalul secolului al XIX-lea, și cealaltă aici acum, în 2024. Iar alternanța îmi dă doza de frumos ca să mă încarc până la următoarea călătorie în timp și spațiu care să mă trimită la punctele de suspensie ale patrimoniului.