„Are copil acasă și ea s-a întors la serviciu!“. „În loc să stea cu copilul, ea se duce la sală, la salon și iese în oraș“, „Numai ce a născut și s-a reapucat de treabă, în loc să stea cu cel mic“. Acesta este folclorul cel mai des auzit în lumea mamelor, împărțită, după cum tot mai des am ocazia să observ, între „super-mame“ și așa-zise „mame denaturate“.
Nu suntem ființe unilaterale și nu e nimic firesc sau matern la a renunța la tot ceea ce înseamnă propria persoană în momentul în care aducem pe lume o altă ființă. Cu toate astea, ne încăpățânăm să taxăm rapid orice femeie care are curajul să rămână ea însăși și să tragă o linie de demarcație între maternitate și universul ei interior. „Știi câte remarci urâte și ironii am auzit pentru că m-am reapucat de muncă în mai puțin de un an de la naștere?“, îmi povestea o prietenă. „Nimeni nu a vrut să înțeleagă că eu efectiv nu pot oferi timp de calitate copilului meu dacă îmi ignor toate celelalte visuri și aspirații“.
Iubirea de mamă nu șterge cu buretele toate dorințele și scopurile noastre în viață, ba chiar din contră, ar trebui să le potențeze cu elanul de a ne face copiii mândri de noi, de a da un exemplu pozitiv și de a inspira. Și ce poate fi o mai bună inspirație decât o mamă care își iubește copilul până la Cer și-napoi, dar care în același timp își păstrează entuziasmul și elanul de a face lucruri pentru sufletul ei? Indiferent dacă e vorba de job sau de o simplă ieșire în oraș de una singură, întru limpezirea minții, de o escapadă la un salon de înfrumusețare, de o oră de sport pe zi sau de micile activități mărunte care îi hrănesc sufletul? Chiar dacă sună egoist pentru mentalitatea în care am fost crescuți mulți dintre noi, pentru a-ți iubi copilul în mod sănătos trebuie să te iubești mai întâi pe tine însăți.
Dincolo de lapte, iubire, Lego și jocuri în parc, eu una îmi doresc să-i ofer viitorului meu copil exemplul personal și șansa de a deprinde de la mine mai mult decât alfabetul și număratul în zece limbi străine. Aș vrea să vadă că munca se poate face cu pasiune și că poți iubi ceva atât de mult încât să nu-ți pară niciodată o corvoadă. Să înțeleagă că o vocație nu se întrerupe niciodată, nici când ai un copil, nici când ieși la pensie, nici când închizi ușa biroului, la ora șase seara. Tot așa cum nu încetezi a mai fi femeie după ce naști.
Actrița Michelle Williams spunea, într-un interviu recent, că bucuria cea mai mare pe care o are ca mamă (ba chiar ca mamă singură, după ce tatăl copilului, actorul Heath Ledger, a murit în mod tragic în urmă cu șapte ani) este să-și vadă copilul transformându-se în el însuși. Iar cel mai simplu mod de a da aripi unui copil este păstrându-le pe ale tale și ferindu-l astfel de inevitabilul „Dar eu am renunțat la tot pentru tine!“. Copiii ne cer iubire, atenție, răbdare, afecțiune și înțelegere, dar nu ne cer sacrificiu de sine. Nu ne cer să fim „Super-mame“, ne cer să fim mame iubitoare, echilibrate și puternice, astfel încât să putem să le insuflăm și lor, într-o bună zi, aceleași valori.
Eu una mi-aș dori să fiu, cândva, pentru viitorul meu copil, o mamă ca mama mea. Care s-a întors la serviciu după șase luni, așa cum se făcea în urmă cu 30 de ani, dar care a fost mai prezentă și activă în viața mea decât dacă mi-ar fi livrat personal fiecare lingură de griș cu lapte din copilărie. Mama m-a învățat să-mi doresc să fiu ca ea și mi-a dat certitudinea că pot să fac nenumărate lucruri în același timp, cu condiția să le fac cu suflet și să fiu prezentă 100% în clipa prezentă.
În orele de joacă petrecute cu mine, mama era doar cu mine, fără ca gândurile să-i zboare la toate lucrurile pe care și le-ar fi dorit, la neîmplinirile ei sau la faptul că viața îi gravitează între păpuși, biberoane și desene animate. Aș vrea să-i pot oferi cândva copilului meu acel timp de calitate, împreună cu inspirația și siguranța plăcută că viața lui nu se va termina în momentul în care va avea la rândul său un copil.
„Lasă că o să te potolești și tu când o să ai copii“, m-a amenințat cândva o „mamă-eroină“, după ce mi-a prezentat, mândră, lista infinită de lucruri la care a renunțat cu stoicism ca să-și crească fetița. „Când ai soț, ai casă, ai copil, ce-ți mai trebuie?“. Cu o prezență de spirit pentru care mă voi felicita de-a pururi, i-am oferit un răspuns pentru care, între noi fie vorba, nu cred că mi-a acordat iertarea nici până-n ziua de azi: „Totul, draga mea, totul!“.