FacebookTwitterLinkedIn

În 2015 și 2016 mi-a scăpat printre degete (sau printre avioane), dar anul acesta nu am mai ratat cea mai mediatizată atracţie a Japoniei din ultimii cinci ani: show-ul cu roboţi din Kabukicho, Shinjuku, Tokio. Ca să nu vă ţin cu sufletul la gură până la final: merită cu cerul și pământul să mergeţi și voi. Fie în prima seară – pentru a vă seta așteptările despre Japonia, fie în ultima seară – pentru a vă părea și mai rău că plecaţi.

Ei bine, să începem cu începutul. Biletele sunt destul de scumpe, în jur de 70-80 de dolari. Un pic mai ieftine le găsiţi on-line, ceea ce vă doresc. De oriunde aţi sta în Tokio, e foarte simplu, trebuie să ajungeţi la staţia de metrou Shinjuku. Ieșiţi prin poarta de est, iar de aici până la Robot Show Restaurant mai faceţi circa 15 minute pe jos. Nu e greu de găsit și nici să cereţi indicaţii.

Ajunși pe Kabukicho, unde se află restaurantul, veţi avea o mică dilemă: veţi avea impresia că sunt două: unul pe stânga și unul pe dreapta. Cel din stânga e, de fapt, casa de bilete, unde vă așezaţi frumos la rând și vă schimbaţi voucher-ul pe bilete, care vă vor deschide calea spre restaurantul de vizavi, singurul și unicul Robot Show Restaurant.

Ajunși în clădirea din dreapta, sunteţi invitaţi să luaţi liftul până la etajul 2: lounge-ul de așteptare. Ce mai oglinzi, ce mai cristale colorate, ce scaune de pluș roșii, dar ce trupă de percuţioniști tradiţionali… nu pare nimic desprins dintr-un film. E un film în care ai intrat deja.

După ce te obișnuiești cu acest tsunami de culoare, îţi dai seama că, pentru prima dată de când ești la Tokio, ești înconjurat doar de occidentali. Niciun japonez. Se pare că show-ul cu roboţi nu a prins la locanici. Nu-i bai. După jumătate de oră de ascultat muzică în sala de așteptare și trecând de la o versiune la chitară la un moment de tobe pe piesa lui Michael Jackson „Man In The Mirror“, ești invitat cu toată gașca de occidentali la subsolul clădirii, unde va începe unicul și adevăratul Robot Show.

Coborârea se face pe scări: luminate, colorate, strălucitoare. Sala de spectacol propriu-zisă e o scenă imensă pe mijloc, cu câte trei rânduri de bănci la dreapta și la stânga. Pentru un surplus de preţ la bilet, poţi alege să stai în primul rând. Eu acolo am stat. Dar, fiind doar trei rânduri, se vede la fel de bine de peste tot.

Spectacolul începe cu o pauză de publicitate. Fete bine proporţionate și sumar îmbrăcate te invită să cumperi băutură sau mâncare: de la doze de bere până la șampanie franţuzească, de la chipsuri până la sushi. Părerea mea e că e bine să veniţi puţin ameţiţi și să mai luaţi, eventual, o bere ca să vă menţineţi starea. Show-ul nu începe brusc. Ești anunţat și pregătit, rugat să nu folosești bliţul, să nu-ţi întinzi mâinile și picioarele, mai ales dacă stai în primul rând, și, în general, să nu ieși în timpul spectacolului nici măcar până la toaletă. Bine. Și începe.

Mi-ar fi greu să descriu și urât din partea mea să vă stric surpriza, dar show-ul acesta e ceva ce nu am mai văzut niciodată. Firul epic, dacă există, e greu de urmărit: pare o mare petrecere unde fete frumoase și-au dat întâlnire cu ţestoasele ninja, cu Power Rangers, cu tigri și urși panda îmbrăcaţi în lamé, cu dragoni și unicorni, cu care alegorice cu decoraţiuni ce l-ar face gelos și pe fostul primar al Constanţei  și cu roboţi mânuiţi magistral cu telecomenzi de mașinuţe teleghidate. Totul pe rock japonez dat la maximum.

Îţi mută minţile din loc. Show-ul are trei sau patru părţi, nu mai ţin minte exact. Începe ca un meci de fotbal american, cu fetele în costume colorate executând dansuri gen cheerleaders, coregrafii complicate, lasere și stroboscoape, ce-ţi pun un zâmbet pe buze și acolo rămâi cu el până mult după ce ai ajuns la hotel. Se continuă în același stil, cu personaje mai cunoscute sau nu, mai inventate sau nu și culminează cu o bătălie și un dans al roboţilor.

Și înainte de a zice ceva de rău trebuie să spun ceva de foarte bine: show-ul e extraordinar de bine gândit și executat; totul e făcut la secundă, de la piruetele dansatoarelor până la mișcările roboţilor, de la carele alegorice până la jocurile de lasere. Sunt convins că doar japonezii puteau pune în scenă un spectacol atât de minuţios pregătit și atât de mult muncit. Jos pălăria!

Ceva de rău? Mâncarea nu e nicicum. Lăsaţi, sunt multe restaurante în zonă unde puteţi merge înainte sau după. Atât. Și mai sunt pauzele publicitare. Sunt pauze publicitare la un spectacol? Sigur că da. E nevoie de ele pentru a pregăti noul act, la fel ca la teatru. Dar la Robot Show Restaurant, acestea erau spectaculoase. Veneau fetele sumar îmbrăcate, cu reclame la bere, șampanie, chipsuri și sushi, ţi se reamintea să nu folosești bliţul și să nu te întinzi pe scaun. Ţi se dădeau bastonașe cu leduri și erai încurajat să le folosești în timpul spectacolului. Se cânta La mulţi ani cui își sărbătorea ziua și ai cărui prieteni avuseseră grijă să anunţe la restaurant și, cel mai important, se putea merge la baie. Ce mai, pauzele erau și ele un spectacol în sine.

Citește și Hagi, Popescu, Filipescu, Mircea Lucescu

Când zicea „nu-i filmul cum e jurnalul“ unchiul meu, frumos spus, nu recomanda respectiva peliculă. Și un microfon împodobit cu cristale Swarovski poate părea over the top… Cu toate acestea, recomand, din nou, am făcut-o și mai sus, The Robot Show Restaurant. Da, poate fi kitsch, poate fi de neînţeles, poate da chiar dureri de cap, dar e atât de inedit, atât de nemaivăzut, atât de ieșit din comun încât măcar o dată nu ne putem permite să nu-l vedem.