Am început anul cu obiective pierdute, un buchet de mimoze și frezii, teatru radiofonic ascultat în cadă și țeluri mici, punctuale, de care oricine s-ar rușina, precum unde se găsesc online icre de știucă bune, nepreparate, fursecuri, piersici sau ce apartamente de închiriat sunt disponibile în Florența.
Vă asigur că nu de proastă, ci pentru că mi s-a părut că e mai puțin plictisitor decât să citesc bilanțurile rușinos, derutant de egolatre, de pe rețele sau impulsurile ideologice misionare, sau să mă plimb prin orașul ba complet neglijat, ba fișat interbelic, dar cu mult prost-gust.
Cei care au nevoie de a cinematiza viața, nu pentru un plus de splendoare, ci pentru a suporta mai ușor existența, sunt în pericol. Totul e blocat într-un capitalism sălbatic, într-o perpetuă cultură a mandatarilor de ego, peste care derapajul besserwisser nu mai este văzut drept un abuz psihologic, ci o normă.
Nu am un procentaj, dar majoritarul știe cine a avut dreptate, cine nu, ce film merită, ce film nu, ce poziție trebuia să ia ministrul, ce coafură să aleagă purtătorul de cuvânt. Se numește vanitate, nu? Să crezi că ești în măsură să știi totul.
De fapt, asta e doar una dintre consecințele unei societăți închise cândva și care greu va putea ajunge, prin exercițiul recuperării (asta în cazul în care se dorește), la a învăța să relativizeze. În contrapartidă cu principiul ce pretinde cunoașterea a tot și a toate, n-am altă propunere mai bună decât cele câteva secunde pe YouTube, Life – Kieslowski dialogue.
Și degetul dus în coada ochiului, marcă a oamenilor vulnerabili, nesiguri în multe (așa cum e și firesc să fim cu toții), ezitanți, aproape jenați că nu pot veni cu adevăruri unanim valabile, gest pe care l-am remarcat atât la el, cât și la Beckett, în urma căruia am realizat, cu multă subiectivitate, că trăsătura cea mai frumoasă a unui om este neîncrederea.
Ziua lui Eminescu a fost un prilej de a-ți arăta certitudinile, de a desființa sau de a preamări, de a valida sau nu, indiferent de calificarea ta (no offence, dar literatura e și ea un domeniu precum celelalte, în care, dacă nu ești critic și nu te-ai dedicat studiului din acest spectru, ar trebui să rămâi în raport cu subiectivul îmi place sau nu, care ne aparține tuturor).
Anturajul virtual, împărțit aproape fifty-fifty, statua: Eminescu a fost mare, au contraire, Eminescu a fost mic. Ce era debilitant era faptul că nimeni nu credea că știe, ci știa pur și simplu, cu precizia unui cântar căruia, până și lui, i se anulase mica marjă de abatere. Intelectualii participau, într-o smerenie vecină cu tartuferia, cu jerbe impresionante, dar fără a rata momentul în care fața să le apară în poza de final.
Câteva grupuri de copii dârdâiau în fuste tutu, cu pantaloni de tricot pe dedesubt, căciuli și bunde, recitând complet neparticipativ, în ploaie, portretizați în simple ustensile utile doar pentru aprecierea meritorie a coordonatorului. Spre seară, un poet își recita poemele, efectiv urlând la propriu, cu o siguranță ce submina orice urmă de sensibilitate. Dacă aș fi fost în sală, mi-aș fi cerut banii pe bilet.
Un performance poetic nu cred că este nici piesă de teatru, nici Les Ballets Russes și nici măcar o ocazie de a manipula un public, printr-o euforico-patetico-exaltare à la Păunescu, menită să garanteze veridicitatea crezului.
Rolul s-a jucat bine, foarte bine actoricește, doar că un rol care nu există. Poetul ăla cu suflet de poet, cum se spune acum, nu posedă, în structura sa emoțională, aceste capabilități. Dickinson, Plath, Cellan, Fondane, Szymborska, Mariana Marin nu erau extrovertiți, nu se deschideau, nu împărțeau amabilități, abia dacă zâmbeau când și când, nu faceau eye-contact cu publicul, nu plângeau de fericire, nu declamau că publicul pentru ei reprezintă singura rațiune de a trăi, nu apelau la gesturi teatrale, nu nimic.
Unii și-au luat chiar viața (disclaimer în concordanță cu timpurile moderne: nu e o încurajare în această direcție, ci doar o expunere a unei realități), dar niciodată nu și-au smuls părul în public ca semn al implicării totale sau ca audiența să priceapă în cea mai clară manieră că acolo e vorba de pasiune și onestitate. Dacă a fost să și-o ia, nici nu au amenințat, nici nu au responsabilizat audiența, punându-i în cârcă greutatea legăturii: apreciați-mă versus altfel, nu mai vreau să trăiesc.
Aș fi vrut să îi spun, mângâindu-l pe cap, ești în eroare, rolul, rolul, sunshine, pe care îl joci, nu există, pentru că un rol ar trebui să plece de la o bază reală, iar baza reală nu susține ideea că „sufletul de poet” îmbină aceste trăsături. Criticăm, criticăm, dar punem și ceva în loc. În cazul de față, vă ofer un punct de sprijin, în spațiul autohton, performance-urile poetice ale lui Țupa, deloc pesky, deloc conjuncturale, îndrăznețe, dar nu lipsite de tandrețe, ironizante și autoironice.
Altfel, la școală învățăm despre reproducerea plantelor, dar nu și că sentimentele ar fi util și firesc să le arătăm, doar dacă ele există. De ce să zâmbim când dăm mâna, dacă nu ne face plăcere cunoștința respectivă, de ce să zâmbim la ghișeu, dacă ne doare stomacul, de ce să zâmbim ca să arătăm că suntem pozitivi și încrezători, dacă interior suntem dărâmați, de ce să ne abținem să spunem cu onestitate ce credem cu adevărat. În Corsage, că tot e acum pe marile ecrane și e propus la Oscar, împărăteasa Elisabeta a Austriei îl întreabă pe îngrijitorul cailor dacă o consideră frumoasă. El răspunde onest: „You’re the sun shining. You are the fucking sun”.
Rămân în sectorul cinematografic și exemplific cu doi mari regizori, Kieslowski și Rohmer, ale căror opere, pentru un novice, care ar acorda primele 15 minute unuia dintre filme, nu ar putea fi legate, la o primă impresie, de moralitate, ci ar fi eronat legate de tentație, deși lucrările amândurora predică: the cinema of moral concern la Kieslowski, the cinema of moral tales la Rohmer.
Dar îți trebuie răbdare ca să descoperi în filmele lor, la fel ca-n viață, că moralitatea nu e stridentă, că încrederea de sine naște ziduri, obligând la stagnare, că poeții, care se tăvălesc pe scenă azi, vor fi uitați de istorie mâine și că toate mințile luminate ale lumii au avut în comun îndoiala, neîncrederea.