Uneori, să scrii este un lucru dificil, fie pentru că nu ai nimic de spus lumii, fie pentru că ai foarte multe, în ambele cazuri, inhibiția se naște din coasta faptului că știi că asta nu va schimba nimic. Nu vei fi mai fericită pentru că nimeni nu va opri nimic din ce-ți produce durere. Stomacul va fi în continuare organul-star al secolului, pentru care se vor călca în picioare idealuri și se vor sinucide visuri, se va căuta cea mai curată și pură hrană care să-l umple, până dincolo de necesitate, până dincolo de moralitate, până la refuz, până când senzația asta de dilatare va deveni atât de familiară, încât un stomac ghem, hrănit cu emoție, va fi de neadmis. Planeta va continua să se rotească în timpul ăsta și pozele făcute de NASA, în vastitatea Universului, cu acest infim pale blue dot, care este Pământul, vor continua să fie admirate cu titlu de spectaculos, fără a pune un nod în gât nimănui observându‑ne micimea sau singurătatea dimprejur. Pământul nu are vecini care să ne salveze și stomacul nu are rațiune. Sălbăticie primordială în lumina neon, pe care o numim modernitate. This defines our time.
„For small creatures such as we, the vastness is bearable only through love”, a spus Carl Sagan. Nu te-ai fi așteptat ca un astronom, în esență, un om de știință, să-ți vorbească din acest unghi, care ar putea suda într-un punct poeticul, preceptele religioase și știința. Și totuși, declarația e reală. La fel cum nu te-ai aștepta ca solistul trupei Metallica să fie fotografiat – și totuși e – în șlapi, t-shirt branduit și pantaloni până la genunchi sporty, în timp ce fanii lui poartă geci, ținte, lanțuri, bocanci, așa cum le dictează proiecția proprie asupra lui.
Mă gândesc la dragoste ca la o prăjitură Greta Garbo, care nu mai e în meniul niciunei cofetării azi, deși nimic nu i-a știrbit savoarea care a făcut-o celebră. Și când spun dragoste acum, mă refer la toată pluralitatea formelor ei, de care umanitatea azi trebuie să dea dovadă.
Azi, spre exemplu, îmi folosesc resursele interioare nu mai mult decât cu scopul de a duce ziua. Pentru puțină frumusețe matinală, am făcut un pairing cafelei cu Astro-Urseanu, unde am citit că, noaptea, spre est, au început deja să se vadă constelațiile de primăvară, Leo cu steaua sa cea mai strălucitoare, Regulus, și o parte din Virgo, înspre est, iar dacă prelungiți oiștea Carului Mare înspre nord-est, se poate vedea o altă stea strălucitoare, Arcturus, din Bootes. Atâta strălucire și totuși informația pălește în fața unui backlit display din intersecție.
Puțin mai încolo de ea, într-o parcare, un domn vrea să‑mi vândă gutuia pe care o ține în mână. E neîngrijit, bătrân, iar gutuia e aproape de aruncat. Mi-e silă să pun mâna pe ea. Pune jos o sticlă de bere. Nu-mi vine să-l condamn că dă banii pe băutură. E singura posibilitate pe care a găsit-o pentru ca viața să-i pară puțin mai suportabilă. Până la urmă, o face pe ficatul lui. Alții o fac pe al nostru. În magazin, spun politicoasă pardon unui rucsac enorm, ce estetizează ținuta unei doamne. Mi se răspunde urlând: Nu am unde! Poate să dați rucsacul jos între rafturi, îi zic. Nu-l dau! Plus că sunt și mamă și sunt cu copilul (n.r. – copilul era de vârstă școlară). Vreau să îi spun că instrumentalizarea maternității ca scuză pentru orice nesimțire o scoate din însăși calitatea nu doar de mamă, dar și din cea de om. Îi spun. Intru la ziare să iau țigări de la doamna care tocmai își terminase masa, o porție de varză cu carne, aproape întreagă, se îndreaptă în fața mea spre gunoi. Aflu că e 40 de lei porția și că a fost foarte rea: „Doamnă, dacă era 100 de lei, dar era gustoasă, nu mă supăram, că, știți ce, eu, pe ce-mi place și atât cât pot, plătesc oricât, că poate mâine mor și nu m-am bucurat de ce am vrut”. Îi dau dreptate. O cred. Fac la fel. Cu ultimii 100 de lei, când i-am ținut în mână, am luat o carte de-a Getei Brătescu și un CD cu Cave. Îi zâmbesc complicitar și bag țigările în geanta mare, care vorbește despre o viață pe care nu o am în cea mai mare parte a timpului. Îmi vine în cap ceva din Vara lui Camus. Redau din memorie, posibil fidel sau nu – apoi toată arta mea nu-mi ajunge să-mi ascund suferința sau să o îmbrac după ultima modă.
Sunt acolo unde, pentru propria-mi sărăcie, mi-a fost dată în schimb o bogăție a simțirii, sunt acolo unde toată compasiunea pentru ceilalți se transformă în ură pentru alții, sunt acolo de unde aș vrea să te conving pe tine, pe mine, pe noi, că desăvârșirea nu poate fi vreodată un cuvânt potrivit, cu care să faci o descriere autoreferențială, sunt acolo unde, de cele mai multe ori, mi-e greu să stau.
Sunt aici, pe acest infim punct din Univers, cu tine, medic, starletă, octogenar, soldat, influencer, politician, tânăr îndrăgostit, filozof, bucătar, mamă, cu orice culoare a pielii, cu orice religie, cu orice credință, singura noastră casă, din singura lume pe care o cunoaștem. Dacă vei privi o clipă spre cer, realizând chiar și pentru o secundă cât de insignifianți suntem, într-un raport egal pentru toți cu imensitatea Universului, cât de vulnerabili și de vremelnici, aici și acum, poate că toate interesele meschine s-ar dizolva într-o mare dragoste pentru noi, omenirea.
Sau poate că cel mai bine o spune acest poem, pe care l-am scris într-un duo cu cuvintele lui Carl Sagan:
on a „pale blue dot”
always shifting & certain
applying
reverie of distant worlds
every time immuable &
irresolute
as I always am in front of the system
which cannot be damaged
changed, adapted or inclusive enough
without real transparency
in the name
of history lived here on „a mote of dust suspended in a sunbeam”
and in the name of the near future
where there is „nowhere else to which our species could migrate”
I claim
to return and build back up
pure purposes and dreams
not by converting distance in time
but by seaming the links between us
it is said, you know, all of us know
that any form of change request unbearable compromises
with no other safety net
than your own regenerative power if it exist
cause this tiny world is immune to change
„look again at this dot. that’s here. that’s home. that’s us.
in our obscurity in all this
vastness there is no hint
that help will come from
elsewhere to save us
from
ourselves”