Psihoterapeut, fondatoare a centrului Alevis și mamă, Mirela Barbu vorbește despre relația părinte–copil cu claritate și profunzime. Un dialog despre încredere, limite, emoții și rolul esențial al prezenței autentice în viața unui copil. Foto: Matei Buță
Dragă Mirela, cum ai descrie în trei cuvinte relația cu Alesia, fiica ta, și ce o face specială pentru tine?
Nu îmi ajung doar trei cuvinte, însă primele trei ar fi: minune, oglindire și viață. În relația mamă–fiică există multă iubire, dar și teamă, grijă, uimire, neputință, bucurie și multe întrebări. Există apropiere, dar și distanțările firești prin care un copil devine el însuși. Sunt momente în care simți că îl înțelegi dintr-o privire și altele în care îți dai seama că trebuie să-l cunoști din nou, pentru că a mai crescut, s-a schimbat și are alte nevoi, altă sensibilitate, alt mod de a fi în lume.
Ce face, dincolo de iubire, această relație atât de specială pentru tine?
Pentru mine, nu a fost doar o experiență de iubire, ci și una de adevăr. Alesia m-a scos, într-un sens bun, din multe iluzii: iluzia că poți fi mereu pregătit, că iubirea rezolvă tot sau că a fi părinte înseamnă să ai mereu răspunsurile potrivite. Relația cu propriul copil te pune în contact direct cu ceea ce ești cu adevărat: cu felul în care gestionezi oboseala, cu reacțiile tale când nu mai poți, cu capacitatea de a rămâne aproape când celălalt trece prin emoții intense.
Pentru mine, maternitatea nu a fost doar o experiență de dăruire, ci și una de confruntare interioară. Un copil aduce la suprafață nu doar ce avem mai bun în noi, ci și ceea ce doare, ceea ce nu este încă așezat, ceea ce am învățat greșit despre iubire, autoritate sau apropiere. Uneori răspundem copilului nu doar din adultul care suntem astăzi, ci și din copilul care am fost cândva.
Relația cu Alesia mă ține foarte aproape de esențial. Un copil te obligă să revezi lucruri pe care, ca adult, ajungi să le complici inutil: ce înseamnă siguranța, ce înseamnă să fii văzut, să aparții, să poți plânge fără să fii rușinat, să poți greși fără să te simți iubit mai puțin. Un copil nu cere lucruri imposibile. Cere adevăr, prezență și consistență emoțională.
Ce ai învățat despre tine și despre iubire din această relație?
Am înțeles și că iubirea matură nu înseamnă contopire, nici control. Înseamnă să-ți însoțești copilul în devenirea lui, chiar și atunci când drumul lui nu seamănă cu al tău. Să-l vezi ca persoană, nu ca prelungire a ta. Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai grele și mai frumoase lecții: să iubesc fără să invadez, să ghidez fără să controlez, să fiu aproape fără să sufoc.
Dacă ar fi să las un singur gând, ar fi acesta: relația cu un copil nu ne cere să fim perfecți, ci disponibili. Nu ne cere să nu greșim niciodată, ci să nu fugim din relație atunci când greșim. Un copil nu are nevoie de un părinte perfect, ci de un om suficient de sincer încât să poată iubi, repara și rămâne.
Dar despre tine ca psihoterapeut, care trece în rolul de mamă?
Am învățat că una este să înțelegi psihologia omului și cu totul altceva este să o trăiești, zi de zi, într-o relație atât de profundă cum este cea cu propriul copil. Ca psihoterapeut, știi multe despre atașament, reglare emoțională, nevoia de siguranță și felul în care se construiește încrederea. Însă rolul de mamă te duce din cunoaștere în experiență, iar experiența este întotdeauna mai puțin ordonată și mai puțin teoretică. Am învățat mai ales modestia. Am înțeles că în relația vie cu un copil nu te salvează conceptele, dacă ele nu au coborât în tine, în corpul tău, în felul tău de a fi în relație. Poți vorbi frumos despre emoții, dar adevărul se vede în clipa în care copilul este copleșit, iar tu ești obosită.
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am învățat a fost să tac și doar să fiu prezentă. Să nu explic imediat, să nu corectez, să nu mă grăbesc să liniștesc doar pentru că mie îmi este greu să stau în disconfort. Nu orice emoție a copilului cere intervenție, dar aproape orice emoție cere prezență. Iar prezența adevărată nu este deloc pasivă.
Există un moment din relația voastră care te-a „resetat” profund?
Da, fără îndoială. Apariția ei în viața mea a fost un moment de reset, și personal, și profesional. Nu în sensul că totul s-a oprit, ci, dimpotrivă, în sensul că multe lucruri care până atunci păreau puse pe hold, au început să se așeze altfel, mai firesc. Trăim adesea cu ideea că trebuie să fie totul pregătit înainte de a apărea un copil: cariera, casa, stabilitatea financiară, planul perfect. Eu am simțit exact contrariul. Ea nu mi-a închis lumea, ci mi-a deschis-o. Nu mi-a luat din sens, ci mi-a dat și mai mult. Nu m-a făcut să pot mai puțin, ci m-a făcut să mă așez altfel în tot ce fac, cu mai multă claritate și determinare. Poate că una dintre cele mai mari schimbări a fost felul în care am început să văd lumea. Ea mi-a arătat că lumea poate rămâne colorată chiar și atunci când este înnorată, că bucuria și greul pot coexista, că poți obosi și, în același timp, să te simți mai viu decât înainte.
Există reguli sau ritualuri care vă ajută să rămâneți conectate, indiferent de program?
Aș spune că nu sunt reguli sau ritualuri, sunt mai degrabă momente care s-au așezat firesc între noi și care au devenit importante tocmai pentru că ne duc una către cealaltă.
Îmi place foarte mult când mă întreabă ea cum mi-a fost ziua. Mi se pare un gest mic, dar profund, pentru că în astfel de momente simt că legătura merge în ambele sensuri. Nu sunt doar eu cea care o întreabă și o însoțește, ci apare și din partea ei o curiozitate afectuoasă, o deschidere către mine.
Petrecem mult timp în mașină, mai ales când o iau de la școală și mergem spre cursurile ei. Dar tocmai acolo, într-un spațiu care ar putea părea doar de tranziție, au apărut unele dintre cele mai frumoase momente de conexiune dintre noi. Vorbim, râdem, povestim, ne întrebăm una pe cealaltă cum ne-a fost ziua, ce ne-a plăcut sau ce ne-a apăsat. Cred mult în ideea că relația cu un copil nu se construiește doar în momentele mari, speciale, ci mai ales în aceste spații aparent obișnuite. Conexiunea nu cere neapărat timp mult, cât cere prezență reală. Uneori, zece minute trăite cu adevărat valorează mai mult decât o zi întreagă petrecută împreună, dar în grabă și pe jumătate.
Am și o întrebare pentru psihoterapeut, dar nici mama nu este exclusă: Care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac părinții astăzi?
Cred că una dintre cele mai frecvente capcane de astăzi este excesul: prea multe jucării, prea multe lucruri oferite prea repede, prea multe concesii, din dorința sinceră de a face bine. Și eu am căzut, la un moment dat, în această capcană.
Observam că Alesia nu mai aprecia aproape nicio jucărie: se bucura pe moment, apoi interesul dispărea repede. Atunci am înțeles că nu era despre ea, ci despre mine. De multe ori, excesul nu vorbește despre nevoia copilului, ci despre nevoia adultului: vinovăție, dorința de a compensa sau teama de a nu fi suficient.
De unde vine, de fapt, această tendință de a oferi prea mult?
Un copil nu are nevoie de atât de mult cât credem noi. Când primește prea mult, prea repede și fără măsură, nu mai are spațiul interior în care să se nască dorința, așteptarea și valoarea lucrurilor.
Mă întâlnesc des în cabinet și cu o altă dificultate: părinții oferă mult și, în același timp, așteaptă ca cei mici să înțeleagă efortul din spate. Dar un copil nu poate procesa cu adevărat perspectiva adultului. Nu are maturitatea emoțională necesară pentru asta, iar când părintele așteaptă prea devreme recunoștință, apare ușor și frustrarea.
De ce au nevoie, în realitate, copiii?
Copilul are nevoie să crească într-un cadru care îl organizează. Limitele și regulile clare nu îl pedepsesc, ci îl așază, îi dau structură, ritm și repere.
Mulți părinți încă asociază limita cu duritatea și lipsa limitelor cu iubirea. Dar copilul se simte iubit și atunci când întâlnește un adult care poate spune calm „nu”, „nu acum”, „este suficient”, fără agresivitate și fără retragerea afecțiunii.
Dar cum pot părinții să construiască o relație de încredere reală cu copiii lor?
Încrederea se construiește, înainte de toate, prin siguranță. Un copil are nevoie să simtă că relația cu părintele lui este un loc stabil, în care poate veni cu ce simte, cu ce a făcut sau cu ce a greșit, fără teama că va pierde iubirea sau locul lui în relație.
Noi, ca adulți, ne uităm la comportament și vrem să-l corectăm.
Dar comportamentul este primul lucru care se vede și ultimul care se formează; în spatele lui există întotdeauna o funcție, o nevoie, o emoție.
Copilul învață prin greșeală, prin încercare, prin reluare. Nu vine pe lume cu toate reglajele deja făcute. Are nevoie de un adult care să-l însoțească în acest proces, nu de unul care să se mire sau să se enerveze de fiecare dată când el se poartă exact ca un copil.
Care sunt cele mai importante abilități emoționale pe care ar trebui să le dezvoltăm la copii încă de mici?
Cred că cele mai importante sunt capacitatea de a-și recunoaște emoțiile,
de a le pune în cuvinte, de a tolera frustrarea, de a cere ajutor și de a
rămâne în relație chiar și atunci când apare conflictul. Un copil care învață să spună „mi-e greu”, „sunt furios”, „mi-e teamă”, „am nevoie de tine” crește mult mai așezat în el însuși.
Însă pentru toate acestea este nevoie să o facem noi, ca adulți, înainte. Să ne uităm la felul în care trăim propriile emoții, la cât putem duce din frustrare, la cât de repede judecăm, respingem sau corectăm. Un copil nu învață emoțiile din ce îi spunem despre ele, ci din felul în care le întâlnește în relație cu noi.
Dacă noi nu putem sta cu tristețea, ne vom grăbi să-i oprim plânsul. Dacă nu putem duce furia, o vom trata ca pe o amenințare. Dacă nu tolerăm greșeala, copilul va învăța mai degrabă rușinea decât responsabilitatea. De aceea, educația emoțională a copilului începe cu maturizarea emoțională a adultului.
Cum îi ajutăm pe copii să gestioneze emoțiile dificile fără să le minimalizăm trăirile?
Mai întâi, făcând loc emoțiilor. Când un copil plânge, se teme, se enervează sau se blochează, reflexul adultului este adesea să spună repede: „nu e mare lucru”, „lasă că trece”, „nu ai de ce să plângi”. Intenția poate fi bună, dar pentru copil mesajul care ajunge este altul: ceea ce simți nu are loc aici. Un copil este ajutat cu adevărat atunci când se simte mai întâi înțeles. Când adultul poate spune, prin ton, privire și cuvinte simple: „văd că îți este greu”, „înțeleg că te-a supărat”, „sunt aici”. Asta nu înseamnă că îi dăm dreptate în tot, ci că îi recunoaștem emoția
Unde trasăm linia de separare între validare a emoțiilor și limite?
Este important să nu confundăm validarea cu lipsa limitelor. Emoția trebuie simțită, dar nu orice comportament care vine odată cu ea poate fi acceptat. Poți fi foarte furios, dar nu poți lovi. Poți fi frustrat, dar nu poți răni. Copilul are nevoie să simtă, în același timp, că ceea ce trăiește este primit și că există un adult care ține cadrul.
Ce facem în momentele de intensitate maximă?
Îi ajutăm mult și atunci când nu cerem claritate exact în vârful furtunii. În plină criză, copilul nu poate reflecta, explica sau învăța mare lucru. Mai întâi are nevoie să se liniștească în relație, prin intermediul unui adult. Abia după aceea putem înțelege împreună ce s-a întâmplat. Contează foarte mult și felul în care stăm noi cu emoția lui. Dacă ne speriem sau o tratăm ca pe ceva de eliminat rapid, copilul va învăța să se teamă de propriile trăiri. Dacă rămânem prezenți, calmi și fermi, va învăța că emoțiile dificile pot fi traversate, nu doar evitate.
Cum reușești să îmbini rolul de antreprenor cu cel de mamă, fără stresul că ceva îți scapă de sub control ?
Sincer, pentru mine nu înseamnă să le duc pe toate la fel în fiecare zi, ci să rămân cât mai așezată în ceea ce trăiesc. Sunt și zile foarte pline, și momente în care energia este jos, în care simt oboseală sau presiune, iar am învățat să nu mă port ca și cum asta nu există. Cred că mă ajută mult faptul că am devenit mai sinceră, inclusiv în relația cu Alesia. Pot să-i spun: „Sunt obosită”, „am avut o zi grea”, „simt că am nevoie să am mai multă grijă de mine”. Mi se pare important și pentru ea să vadă că un adult poate pune în cuvinte ce simte, fără să dramatizeze și fără să se descarce pe copil.
În același timp, încerc să-mi așez cât mai clar prioritățile și să nu mă încarc peste măsură. În timp, am devenit mai atentă la ce preiau, la ce are cu adevărat sens și la ce poate aștepta. Cred că aici stă echilibrul: în claritate, în sinceritate și în capacitatea de a mă asculta și pe mine.
Ce te-a inspirat să creezi Alevis – Centru de Psihologie?
Alevis s-a născut dintr-o experiență profesională de aproape 15 ani în lucrul cu copiii cu tulburare de spectru autist și cu familiile lor. În toți acești ani, am văzut cât de multă nevoie au părinții, dincolo de diagnostic și de planul terapeutic, de un loc în care să se simtă cu adevărat înțeleși. Un loc în care să poată învăța cum să-și privească copilul, cum să-i citească mai bine comportamentul și cum să se apropie de el într-un mod în care și copilul să se simtă înțeles. Mi-am dorit și pentru copii un spațiu care să nu fie doar corect profesional, ci și cald, sigur, prietenos. În cazul copiilor cu autism, terapia înseamnă foarte mult timp petrecut în acest cadru, iar acel loc nu poate fi doar funcțional. Trebuie să aibă căldură, predictibilitate, blândețe și siguranță.
Care este misiunea care te ghidează astăzi?
Alevis, „Ale” – haide – și „Vis”, înseamnă pentru mine invitația de a merge împreună spre ceva care, la început, poate părea foarte departe sau foarte greu de atins. În spatele centrului stă și Asociația Împreună cu Zâmbet, care vine în sprijinul părinților în strângerea de fonduri necesare pentru susținerea terapiei. Misiunea care mă ghidează astăzi este foarte clară: să construiesc un spațiu în care copilul să fie întâlnit cu respect și căldură, iar părintele să primească nu doar ajutor, ci și înțelegere, repere și sprijin real. Îmi doresc ca oamenii care ajung la Alevis să simtă că intră într-un loc în care nu sunt judecați, nu sunt grăbiți și nu sunt lăsați singuri cu povara lor.
Cu ce pleacă, în mod ideal, un copil sau un părinte după ce trece pragul centrului tău?
În mod ideal, pleacă cu mai multă claritate, mai multă încredere și, mai ales, cu speranță. Părintele începe să înțeleagă mai bine ce se întâmplă cu copilul lui, ce stă în spatele anumitor comportamente și cum poate să se apropie de el într-un mod în care copilul să se simtă cu adevărat văzut și susținut. Iar copilul are nevoie să simtă că vine într-un loc sigur, cald, în care este primit așa cum este și în care poate crește în ritmul lui. Îmi doresc însă ca oamenii să plece și cu rezultate reale. În lucrul nostru, progresul contează foarte mult, iar faptul că avem în jur de 70% cazuri recuperate spune mult despre consecvența, implicarea și seriozitatea cu care se lucrează aici.
Ideal este să se plece și cu bucurie. De multe ori chiar se lasă cu tort. Pentru că e important să știm să marcăm reușita, efortul și pașii făcuți.
Dacă ai putea transmite un singur mesaj tuturor părinților, ce le-ai spune?
Un copil se simte cu adevărat în siguranță atunci când întâlnește un adult care îl iubește, îl vede și, în același timp, poate să-i ofere repere clare. Limitele bune nu răcesc relația, ci o așază. Îi dau copilului contur, predictibilitate și sentimentul că se poate sprijini pe cineva care rămâne stabil.
Mesajul meu ar fi acesta: aveți încredere în relația cu copilul vostru, aveți încredere în puterea limitelor puse cu blândețe și aveți încredere că, atunci când creșteți un copil cu prezență, claritate și iubire, îi oferiți una dintre cele mai importante temelii pentru viață.
