Cautare




, Contributor

ForbesLife |
|

Mircea Cărtărescu – Memorabilia zilelor

„Nimeni pe câțiva kilometri în jur. Apoi totul se-ntunecă deodată și-ncepe să răpăie ploaia. Stai în pridvor și te uiți cum plouă, desprins de toți și de toate.“ Vă provoc atenția și simțurile cu imaginea pe care Mircea Cărtărescu o portretizează în finalul acestui interviu. Dar, înainte de toate, mă gândesc: Ce bucurie să fi ajuns la dumnealui înainte ca acesta să scadă din socoteală nebunia orașului!
CARTARESCU-credit Cosmin Bumbut

„Ce imensă diferență între vechile mele jurnale (cele dinainte să fac, să zicem, 40 de ani) și cele mai recente! Primele erau triumfaliste chiar și-n deznădejde, celelalte – disperate chiar și când viața pare blândă cu mine.“ Pe baza acestei confesiuni, cum se simte noul jurnal, „Un om care scrie“, și cum se reflectă în trăirile dumneavoastră, spre deosebire de celelalte jurnale?

Viața noastră e ca un arc ce se destinde treptat, cu distanțe tot mai largi între spire. Chiar și lumina obosește în cele din urmă și îmbătrânește după același principiu al delăsării și înțepenirii tuturor lucrurilor. La șaizeci de ani, ar fi nefiresc să ai mai departe intensitatea, nerăbdarea, forța și slăbiciunile din tinerețe.

Ce e important nu e să rămâi veșnic tânăr (asta e doar monstruos), ci să-ți trăiești cu demnitate fiecare vârstă.

Actorul care a fost cândva june prim are șansa ca, după decenii, să-l joace pe regele Lear, un rol cu nimic mai prejos decât al lui Romeo. Jurnalul meu a fost la începuturile lui (prima filă e veche, deja, de 45 de ani) cel al unui scriitor începător, ambițios dincolo de orice măsură, care a vrut, literalmente, să schimbe fața literaturii. Polemizam în paginile lui nu atât cu persoane, cât cu atitudini care mi se păreau anacronice. Era un jurnal arogant, pentru că îmi arogam în el, cu mândrie, scrierile care se adunau și începeau să mă definească. Un jurnal neliniștit, în luptă cu timpul, oamenii și substanța greu manevrabilă a literaturii. Aveam pe atunci o încredere nemărginită în mine însumi, în puterea mea de a-mi umple spațiul și de a da pe dinafară. Multă vreme nu mi-am cunoscut limitele, nici nu credeam că am limite.

„Cel mai mare viciu al omului este nerăbdarea“, scria însă Kafka. După un urcuș chinuitor, am ajuns, în cele din urmă, în vârful puterilor mele, în punctul de unde nu mai poți urca: nu-ți mai rămâne decât să cobori. Am ajuns acolo târziu și am rămas acolo timp îndelungat. M-am liniștit, mi-am recăpătat respirația.

Am înțeles că nu realizările, nu succesele, premiile, celebritatea, ci „o inimă netulburată“, cum scriau cei vechi, e cea mai mare valoare permisă omului pe pământ.

Aici, unde mă aflu acum, limitele mele se văd pretutindeni: sunt oasele gălbui ale propriului meu craniu. Am înțeles că dincolo de ele nu pot ajunge, că mi-am umplut forma și că trebuie să fiu nu orgolios, ci recunoscător pentru asta. „Un om care scrie“, cea mai recentă parte a Jurnalului meu, mustește de recunoștință.

Se întâmplă să visați la fel de des și în jurnalul „Un om care scrie“?

Dactilograma volumului de față, când mi-a fost adusă (căci eu scriu de mână și altcineva îmi transcrie manuscrisul), avea, spre disperarea mea, aproape o mie de pagini. M-am văzut silit să elimin cam o treime din text. Victimele principale au fost visele.

Se visează mult mai puțin în acest „calup“ decât în celelalte, nu pentru că am visat mult mai puțin în ultimii ani, ci fiindcă mi-am eliminat visele cu multă cruzime. „După regalul oniric din Solenoid“, mi-am zis, „asta mai lipsește cititorului, să se năclăiască mai departe-n mlaștina dubioasă a vieții mele nocturne…“. Cred că operația asta pe text deschis a făcut bine jurnalului, l-a aerisit, l-a fluidizat, lăsând să treacă mai ușor prin el razele vieții mele cotidiene.

Jurnalele dumneavoastră sunt scrieri de cursă lungă, durează ani până să se concretizeze într-o apariție publică. Există un motiv anume pentru care se întâmplă acest lucru?

E o regulă arbitrară, dar pe care sunt hotărât s-o respect până la capăt: fiecare volum din jurnalul meu consemnează exact șapte ani, de la 1 ianuarie din primul an până la 31 decembrie al ultimului. Nu e nimic profund, mistic sau poetic în logica ilogică a acestui aranjament – e jocul dragostei și-al întâmplării. Astfel că până azi, în cele patru volume de jurnal, am cartografiați 28 de ani din viața mea din cei 45 în care mi-am făcut însemnările zilnice. Poate că mă voi hotărî să public în doi-trei ani și o selecție, măcar, din anii precedenți primului volum, și voi avea astfel 35 de ani consemnați.

De ce fac asta? De ce nu-mi las jurnalul îngropat pentru totdeauna sau în grija rubedeniilor, ca să apară postum? Aș putea găsi mai multe argumente, dar prefer acum să spun că nu știu. Poate fiindcă aș fi vrut eu însumi să citesc jurnalele autorilor pe care-i iubesc, iar cei mai mulți n-au publicat jurnale. Îmi place forma asta literară, amestecul de autenticitate și fantezie care e jurnalul.

E poate și un fel de experiment: studierea pe termen lung, cvasiștiințifică, a vieții emoționale, a ridicărilor și scufundărilor, a triumfurilor și dezastrelor din viața unui om care scrie. Eu aș citi cu pasiune jurnalul lui Eminescu sau al lui Arghezi (cu care nu mă compar în niciun fel ca valoare și ca… nimic), poate se va găsi cineva interesat și de bietul meu jurnal.

Cât munciți azi, domnule Cărtărescu? Vă întreb acest lucru gândindu-mă la fragmentul „Ce minunat ar fi să-mi pot spune măcar“ (și mi-o și spun, dar fără niciun pic de convingere: ei, am muncit destul) din cartea dumneavoastră „Ochiul căprui al dragostei noastre“.

Rimbaud spunea cu mândrie: „Nu am muncit în viața mea“. Nici eu nu am muncit, deși am avut uneori și trei slujbe simultan. Dar ce faci cu bucurie nu se numește muncă. Scriu fericit literatură (chiar dacă uneori, după expresia lui Max Brod pentru Kafka, „fericit în nefericire“), la fel de bucuros predau la Facultatea de Litere, la fel de pasionat am scris și jurnalistică politică și culturală. N-am simțit nicio clipă truda, chinul, frângerea spinării pe care doar cel care urăște ce face le resimte.

Am fost de nenumărate ori obosit, demoralizat, excedat de treburi, zdrobit până la limita rezistenței omenești, dar peste fiecare dintre stările astea am simțit că se întinde totuși sentimentul că fac ce trebuie să fac, că nu neglijez niciun domeniu al vieții și al omenescului, că așa e bine și moral să se întâmple.

CITEȘTE ȘI Actul Întâi: Existența, într-o altă limbă

Tot în această carte am subliniat un pasaj la care m-am oprit din citit și despre care aș vrea să vă întreb. Spuneați așa: „Mă privesc acum: un om de cincizeci și cinci de ani care, probabil, n-a făcut nimic adevărat în viață“. Ce înseamnă pentru dumneavoastră lucrurile sau faptele adevărate din viață?

Un scriitor e un om care pune-n scenă spectacole fantomatice. Oricât s-ar strădui, el nu va egala niciodată enorma realitate, poemul genial în care trăim cu toții. Ai vrea să scrii romanul care va înlocui lumea. Ce-ți iese e întotdeauna doar încă o carte. De aceea arta e întotdeauna însoțită de melancolie, de sentimentul eșecului, de conștiința că până și splendorile absolute sunt o iluzie de o clipă. Nu faci ceva adevărat, cum e un copil, un crin sau măcar o bucată de tencuială. Cât despre adevăratele valori din viață, nu merg mai departe decât spune „înțelepciunea populară“: să crești un copil, să plantezi un copac, să construiești o casă.

În categoria aceasta poate fi inclus și Premio Formentor de las Letras 2018? Ce reacții a stârnit premiul pe interiorul scriitorului și omului Mircea Cărtărescu?

Un premiu e un premiu. Am primit multe până acum, mari și mici. Nu am luptat pentru ele, nu am făcut lobby ca să le primesc, nu am flatat, nu am amenințat. Nu am mișcat pentru ele decât degetul pe care-mi sprijin pixul când scriu. Aș refuza imediat până și cel mai mare premiu dacă aș ști că mi se dă pentru altceva decât pentru scrisul meu în sine, dincolo de orice alte considerente. Din fericire, toate marile (și micile) premii pe care le-am primit până azi mi s-au dat chiar așa: de către oameni necunoscuți, convinși nu de prietenii mei sus-puși, nici de ochii mei frumoși, ci de calitățile scrisului meu.

Am primit Premiul Formentor, unul dintre cele mai importante premii internaționale pentru literatură, pe neașteptate, la puțin timp după ce am fost anunțat și despre primirea altui premiu la fel de mare, Premiul Thomas Mann, acordat la Lübeck, în Germania. Asta face ca 2018 să fie deja anul meu de apogeu. Mă bucură un premiu nu când e mare, ci când e cinstit.

Se recomandă din ce în ce mai des scrisul în jurnal, ca tehnică de dezvoltare personală, de organizare, de echilibru. După deja patru jurnale publicate, credeți că există această mare calitate a unui jurnal? Sau v-a ajutat pe dumneavoastră în vreun fel aparte?

Aici nu știu ce să vă răspund.  Pentru mine, scrisul în caietele de jurnal, aproape zilnic, e o obișnuință, mai mult o adicție. Nu mă întreb dacă-mi face bine sau rău. E adevărat că jurnalul poate absorbi negativitatea care se acumulează-n tine, poate deveni acel umăr pe care să plângi și pe care uneori nu-l ai la îndemână în realitate.

Dar pentru mine alte funcții ale lui sunt mai importante. De pildă, continua autopalpare, continua atingere de sine, așa cum copilul cu care dormi în pat (pentru că i-e frică noaptea) te atinge din când în când ca să se asigure că mai ești acolo. Fără jurnal n-aș fi sigur niciodată dacă mai sunt încă în viață.

Spuneați, la un moment dat, că vă doriți să luați și dumneavoastră calea „credincioșilor Vedanta de a se retrage, la 50 de ani, din lume, ca să poată începe cu adevărat să trăiască“. În ce stadiu vă găsiți cu acest „proiect“?

Cred și acum că e cel mai nobil mod de a ieși din lume. Poate că nu la cincizeci de ani, dar sigur pe la optzeci, dacă-i apuci. O bucățică de pământ, o casă, o fâneață, o livadă. Un aer dulce de la mirosul fânului. Nimeni pe câțiva kilometri în jur. Apoi totul se-ntunecă deodată și-ncepe să răpăie ploaia. Stai în pridvor și te uiți cum plouă, desprins de toți și de toate.

Ce vă alimentează astăzi Bucuria?

Faptul că tu, chiar tu, nu te uita în spate, citești acum rândurile astea.

CITEȘTE ȘI Florin Chirculescu – Chirurgul literelor Despre scris, medicină și munte

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii