Forbes: La ce cifră de vânzări estimați piața de carte din România, în 2014?
Mihail Penescu: Nimeni nu ştie cifra de vânzări de carte. Şi acest fapt arată nivelul scăzut al dezvoltării domeniului.
În ultimii ani, piaţa a fost atât de turbulentă încât nici măcar estimările nu mai merg. Sunt lanţuri întregi care au intrat în insolvenţă şi au închis zeci de librării, cum e Diverta, de exemplu.
Câţiva dintre voinicii care au luat acasă hălci întregi din economie şi le-au transformat în jucării pentru propriile odrasle şi-au descoperit în ultimii ani şi afinităţi culturale. Astfel, au apărut ciudate proiecte perdante, cum a fost proiectul „Adevărul”, care au transformat piaţa cărţii într-un fel de maidan.
„Performanţele” pe care le vedem în diferite domenii – energetic, industrie chimică, căi ferate – s-au extins şi în industria cărţii. Din păcate, încă nu a strâns nimeni rămăşiţele de pe câmpul de luptă. În alte vremuri taberele îşi adunau morţii după bătălie. Acum, toată lumea întoarce spatele şi lasă câmpul plin de pet-uri.
În plus, există şi pieţe de carte invizibile, cum este piaţa de carte şcolară cu vânzare direct în şcoli. Aici nu mai ştie nimeni nici preţuri, nici tiraje, nici număr de titluri. Este o discreţie profundă şi generalizată.
Tehnic, cifra de afaceri pe carte a unei ţări se raportează la suma totală plătită de cumpărătorul final. De la cei care se aventurează să avanseze o cifră pentru România veţi auzi de valori cuprinse între 60 şi 150 milioane de euro. Dacă au dreptate cei mai optimişti, înseamnă că avem o cifră de afaceri de trei ori mai mică decât în Cehia (circa 400 milioane), de 7 ori mai mică decât Polonia (un miliard de euro) şi de 70 de ori mai mică decât Germania (10 miliarde de euro). Evident că şi nivelul de cultură, informare şi pregătire profesională se încadrează în aceleaşi rapoarte, după o regulă de trei simple.
Forbes: Ce măsuri guvernamentale ar putea încuraja creșterea consumului de carte în România?
Mihail Penescu: Niciodată Ministerul Culturii sau Guvernul nu au înţeles necesităţile industriei cărţii. Aş putea spune chiar că există un lobby împotriva editorilor făcut de grupuri care în orice societate sănătoasă sprijină industria cărţii. Au fost şi sunt miniştri care au denigrat în permanenţă editurile, miniştri care au făcut din edituri o categorie adversă, aşa cum sunt miniştri care duc o luptă neîmpăcată cu limba română.
Teoretic, există categorii de măsuri, practicate în mod natural în societăţile sănătoase, care încurajează lectura, producţia de carte, educaţia. Vedeţi că insist asupra ideii de societate sănătoasă în antiteză cu societatea românească, pe care o consider grav bolnavă. Tot sperăm să intrăm în convalescenţă, dar starea se dovedeşte mai mult muribundă decât convalescentă.
De dragul discuţiei vă pot enumera câteva măsuri concrete care ar putea măcar opri alunecarea spre prăpastie, care se petrece în aceşti ani.
Suntem pe primele locuri din Europa în privința TVA-ului la carte. Avem cea mai proastă finanţare imaginabilă a bibliotecilor. O lege a bibliotecilor – de toate categoriile, judeţene, municipale, şcolare – care să reglementeze finanţarea precum şi volumul, structura şi transparenţa achiziţiilor ar putea aduce cartea mai aproape de tineri.
O facilitate fiscală de tipul unor bonuri valorice culturale, cum sunt cele de masă, ar putea impulsiona achiziţia de carte de către categorii speciale de cititori – profesori, medici, studenţi, elevi.
O creştere şi o dirijare corectă a fondurilor pentru manuale şcolare ne-ar putea scoate din zona de obscurantism în care am fost târâţi.
Ministerul Educaţiei cheltuieşte anual 4 milioane de euro pentru manuale şi 70 de milioane de euro pentru programul „cornul şi laptele” (probabil mare sursă de finanţări electorale).
Există multe alte reglaje fine care pot aduce cartea şi cultura naţională într-o poziţie corectă pentru o ţară din UE. Pentru asta însă este nevoie de dialog, bună credinţă şi respect reciproc. Lucruri simple, fundamentale, într-o societate sănătoasă.