A absolvit Cibernetica, a lucrat în Ministerul de Finanțe, iar din anul 1997, Mihaela Mitroi s-a alăturat grupului PwC, unde, în 2004, a devenit partener, fiind prima femeie din România care ajunge partener la o companie din Big Four. Mihaela însă jonglează deopotrivă și cu rolurile de mamă, de soție și de femeie activă. Cum reușește să mențină echilibrul între viața personală și cea profesională, am aflat de la ea, la o cafea, într-o dimineață răcoroasă de la sfârșitul verii.
Cine e Mihaela Mitroi și care sunt rolurile pe care le împlinește în prezent?
Încep prin a spune că sunt un consultant fiscal în cadrul companiei PwC. Am avut mare noroc să ajung aici și să fiu formată, șlefuită cu valorile acestei organizații, care sunt atât de grozave. Sunt foarte fericită că am reușit să dezvolt meseria de consultant fiscal, cea pe care o practic și în prezent. S-a întâmplat ca la sfârșitul anilor ʼ90 să am suficientă putere încât să-mi pot accelera contribuția și să ajut, astfel, la a pune bazele acestei activități. Marea problemă a acelei perioade a fost trecerea de la sistemul comunist la toate aceste angrenaje și sisteme reconstruite, pentru care a trebuit să inventăm, practic, noi meserii. Cine știa pe vremea aceea de consultanță fiscală? Așa că am contribuit la dezvoltarea acestei meserii, iar pentru acest lucru sunt deosebit de mândră de mine. Dar pe lângă faptul că sunt consultant fiscal, mai sunt și femeie, mamă și soție.
Care e povestea ta, în câteva cuvinte?
Am absolvit Cibernetica și pe vremea aceea nu îmi închipuiam că aș fi putut face altceva decât programare. La momentul respectiv, eram convinsă că voi fi cel mai bun programator din lume, neavând nici cel mai mic gând să fac altceva. Am fost repartizată, în ultimul an de comunism, în afara Bucureștiului, unde făceam naveta zilnic. Mă trezeam în fiecare dimineață la ora 4, luam trenul București-Ciulnița, apoi personalul până la Călărași. Inclusiv sâmbăta, pentru că atunci se lucrau șase zile pe săptămână. Deseori, vara, mergeam și pe scara trenului,
într-atât erau de aglomerate vagoanele care duceau către mare. La Călărași mi s-a construit un oficiu de calcul; altfel spus, o clădire în care au pus două calculatoare denumite TPD (terminal pentru prelucrarea datelor).
Cea mai haioasă amintire pe care o am din acea perioadă este momentul când au venit la mine câțiva muncitori pentru a mă ruga să le spun numerele care vor ieși câștigătoare la loto (râde). Una peste alta, acolo am început să învăț contabilitate, pentru că voiam să creez niște programe pentru a simplifica lucrul contabililor. După revoluție am ajuns la Ministerul de Finanțe, la Impozitul pe Circulația Mărfurilor. Am lucrat apoi la Curtea de Conturi, iar de acolo am ajuns la PwC. Din acel moment, am dat de gustul consultanței fiscale și am început să interpretez legislația.
Ai început să lucrezi în consultanță fiscală când nu știa nimeni să definească acest concept. Practic, ai crescut această profesie. Cum ai ales acest domeniu?
Eu, Mihaela Mitroi, am trecut prin toate perioadele tranziției românești. Au fost ani grei, experimentali. Pentru generația mea este o bucurie să vezi că lucrurile sunt puse la punct.
Lumea căuta un drum în viață, se reinventa, încerca, testa. Spun deseori că sunt un consultat atât de bun, încât aș fi un antreprenor foarte slab.
Ceea ce mă bucură este că am reușit să mă reinventez permanent, că nu am rămas blocată în sistem. E foarte important să schimb și mentalitatea celor cu care lucram. Am insistat ani de zile să pun bazele consultanței fiscale. Am muncit enorm pentru asta, dar am considerat că fac ceva esențial pentru societatea noastră. Este o profesie atât de interesantă, încât o asemăn cu cea a unui doctor: dacă nu înveți permanent, te blazezi foarte repede. Așa că m-am concentrat pe ceea ce știam eu cel mai bine să fac: să învăț. Și am învățat. Când am venit în ʼ97 la PwC aveam un copil de doi ani și marea greșeală pe care am făcut-o a fost să-mi neglijez familia. Nu sacrificați familia, este cea mai importantă! Însă pe atunci nu exista niciun fel de încurajare pentru a te orienta către partea personală, iar dacă erai pasionat, cum eram eu, erai angrenat total în muncă.
Ce îți place cel mai mult la ceea ce faci?
Îmi place foarte mult să inventez, să creez. Iar în meseria asta poți crea în fiecare secundă. Nu există ceva ce nu poți îmbunătăți la tine, după cum nu există ceva ce nu poți îmbunătăți într-un proces. Un consultat te poate sfătui asemenea unui doctor, dar în parametri fiscali: cum să vinzi mai eficient, cum să îmbunătățești procesele, cum să angajezi oameni mai buni.
Munca ta este departe de a fi plictisitoare, ba chiar are nevoie de multă creativitate și putere de analiză. Ce sfaturi le-ai da tinerilor care ar vrea să se îndrepte către această meserie?
Ce spun eu tinerilor este foarte direct, abrupt chiar: dacă vrei să faci ceva în viață, trebuie să îți placă. Nu vă sacrificați viața. Este foarte important să te trezești dimineața și să fii fericit. Dacă nu vă place ceea ce faceți, nu stați, plecați. Ce înseamnă consultanța? Înseamnă că, pe lângă pasiune, trebuie să fii curios, să îți dorești să înveți, să fii comunicativ, să stabilești relații. Trebuie să-ți placă să ajuți oamenii și să ai în permanență dorința de a inova. Restul se învață. Dar acestea sunt ingredientele de bază pentru un bun consultant.
Ce înseamnă pentru tine lifestyle? Ai o rutină personală sau tabieturi?
Ador să fac sport! Eu și soțul meu suntem foarte activi, mergem cu bicicleta, mergem mult pe jos. Cel mai mult îmi place să înot și îmi găsesc echilibrul în yoga, pe care o practic de două-trei ori pe săptămână și pe care o completez cu exerciții de stretching. Iubesc animalele. Am patru în acest moment: Tess, un labrador cu personalitate, Fifi, un câine maidanez care cerșește iubire, Xena, un bichon maltez, creț și alb, iar de curând am adoptat-o și pe Jiji, un Yorkshire Terrier, cu caracter franțuzesc. Sâmbăta și duminica mergem în Herăstrău, la plimbare, cam o oră, cu toții. Suntem sportivi, ți-am spus! În rest, îmi place să mă aranjez, să îmi cumpăr haine, să le combin. Și observ că de-a lungul anilor mi-am schimbat gusturile: de exemplu, în ceea ce privește pantofii, dacă acum câțiva ani aș fi ales cu ochii închiși o pereche de Prada, recent am descoperit că îmi place Gucci.
Restul articolului îl puteți citi în ediția de septembrie a revistei Forbes Life.
