Începusem anul cu un sentiment de optimism, de bucurie anticipativă a perioadei de muncă, de reconstrucţie și de consolidare care urma după doi ani de situaţii extrem de dificile, de valuri pandemice succesive, de provocări nemaiîntâlnite, la nivel emoţional și profesional.
Și, după cum îmi spunea cineva astăzi, cele cinci minute de optimism și aproape-normalitate au fost minunate.
După care a venit următoarea teroare, ceva care, până în ultimul moment, mi s-a părut de neconceput pentru oamenii evoluaţi ai secolului 21 care se presupune că suntem.
După doi ani de negură, teamă, eforturi parcă supraomenești, am pășit în gol, în genunea teribilă a unui război despre a cărui ameninţare se tot vorbea, dar care tot parcă a lovit din senin.
Ca de obicei, am căutat ajutor în două direcţii: credinţă și acţiune. Nu discut public despre tot ce am întreprins pentru ajutorarea victimelor războiului, însă mi-am dat seama, în timp ce încercam să decid în ce direcţii să meargă donaţiile și cum să ajut mai bine și mai repede, că e foarte important, exact ca în avion, ca noi cei care ajutăm să avem masca de oxigen pusă bine, pentru a putea să îi ajutăm să respire și pe cei de lângă noi.
Așa că m-am concentrat pe două planuri: în primul rând, fac tot ce pot să îmi păstrez echilibrul emoţional și mental, pentru a lua decizii corecte și pentru a reuși să îmi ajut echipa și în aceste momente grele. Așa că nu mă uit la televizor (ce bine că nu am) și, fără să aplic tactica struţului, încerc să mă informez doar din surse corecte, fără exaltări sau predicţii apocaliptice.
În al doilea rând, muncesc mai mult decât oricând. Exact ca de la începutul pandemiei, fac ce-mi stă în putință pentru a putea păstra totul cât mai normal pe plan profesional, pentru că de aici vin resursele cu care pot ajuta mai departe. Deși uneori mi-e foarte greu, am înţeles și îmi repet în fiecare zi că este absolut necesar să îmi păstrez cumpătul, să mă ancorez în credinţă și în dragostea de aproape și să muncesc, împreună cu echipa mea, pentru că, dacă noi rezistăm, emoţional, fizic și economic, atunci vom dispune de resursele necesare pentru a ajuta cât mai mulţi oameni care au nevoie disperată de ajutor. Acum și ulterior.
Așa că, dacă îmi permiteţi, acest lucru îl recomand: să nu ne pierdem cumpătul și să înţelegem că numai împreună vom putea rezista, ajutându-ne unii pe alţii, în toate modurile posibile. Pe principiul măștilor de oxigen din avion.
#satraimfrumos