FacebookTwitterLinkedIn

Precum Reagan, Thatcher a fost una dintre acele personalităţi rare, deopotrivă un conducător al unei mişcări şi un lider politic eficient. Una este să ai idei ferme, iar alta este să ai abilităţile de a le transpune în realitate şi de a le face să reziste după ce ai părăsit funcţia.

Actuala criză economică a adus sub asediu ideile şi idealurile lui Margaret Thatcher, deşi acest dezastru a rezultat în urma faptului că atât ea, cât şi principiile fundamentale ale pieţei libere ale lui Reagan au fost ignorate.

Ascensiunea lui Thatcher a fost remarcabilă. Ideea că o fată de băcan ar putea deveni liderul Partidului Conservator şi prim-ministru într-o Mare Britanie stăpânită de clase părea absurdă. În afaceri, outsiderii sunt, de obicei, aceia care zguduie radical o industrie existentă sau creează una cu totul nouă. Însă, în politică, e nevoie de o criză gravă pentru ca unul din afară să iasă în evidenţă. Deşi avea un background de viţă veche, Winston Churchill a fost un outsider, în care în general lumea nu avea încredere şi care nu era plăcut nici de propriul partid, nici de mare parte din popor.

Numai în momentul în care însăşi existenţa Marii Britanii era în pericol a reuşit el să ajungă în vârf. În cazul lui Thatcher, a fost vorba despre o criză economică şi socială acută, care i-a dat posibilitatea să se evidenţieze.

E dificil de apreciat astăzi cât de disperată era situaţia Marii Britanii înainte ca Thatcher să preia funcţia de premier. Economia ţării era de râsul Europei. Grevele erau caracteristice locului, iar şefii de sindicate erau cei care guvernau, practic, ţara. Partidul Conservator al lui Thatcher se împăcase cu statul prosper şi cu etosul cheltuielilor şi al taxelor ridicate. Deşi premierul conservator precedent, Edward Heath, dorea să reînsufleţească Marea Britanie, nu avea nici cea mai mică idee cum să o facă. Într-o întâlnire hotărâtoare cu Uniunea Naţională a Minerilor, Heath a susţinut desfăşurarea alegerilor generale sub titlul „Cine guvernează Marea Britanie?”. A pierdut.

Marii lideri au un simţ abil de a şti când să profite de împrejurări. Deşi Heath pierduse două curse electorale, nimeni dintre reprezentanţii de seamă ai partidului nu l-ar fi contestat. La acel moment, Thatcher nu era privită drept unul dintre membrii importanţi ai partidului. Dar era cam singurul conservator care credea cu putere în pieţele libere şi în abilitatea Marii Britanii de a redeveni o naţiune mândră, bazată pe principiile libertăţii.

Era devotată ideii de reducere a guvernului intervenţionist, pentru a le permite iniţiativelor antreprenoriale să înflorească. Surprinzător, ea l-a învins pe Heath într-o luptă pentru conducere în 1975, conducându-i pe conservatori spre victorie în 1979.

În timpul campaniei, Thatcher a arătat acel simţ critic al timpului şi sincronizării. A declarat că va onora plăţile deja stabilite pentru infirmiere. Acest lucru i-a determinat pe unii să creadă că nu are tăria de caracter să întoarcă soarta Marii Britanii, însă ea avea acel simţ caracteristic marilor politiceni de a şti când să pornească o luptă. În cele din urmă, Thatcher a trecut importante reforme legate de muncă şi sindicate.

La scurt timp după ce a câştigat sprijinul uniunii minerilor, care îl distrusese pe Heath, a decis să-şi urmeze propria cale. Însă, spre deosebire de Heath, Thatcher era complet pregătită, învingând răsunător uniunea – o înfrângere din care nu şi-a mai revenit niciodată.

De asemenea, Thatcher a început curând să reducă ratele de impozitare pe venituri, potolind cheltuielile galopante şi luptând împotriva inflaţiei. Dar una dintre cele mai mari inovaţii ale ei a fost vânzarea sistematică a activelor guvernamentale, denumită „privatizare”. După al Doilea Război Mondial, Marea Britanie a naţionalizat o bună parte din economie, acţiuni care au rămas neatinse de către guvernele conservatoare ulterioare. Thatcher a vândut companii de stat, iar exemplul ei a fost urmat de nenumărate ţări din toată lumea.

În zona privatizării, Thatcher a făcut două lucruri remarcabile. S-a străduit să vândă mare parte din casele deţinute de stat – în care locuia un număr uriaş de britanici – către locatarii lor, la preţuri mici şi în termeni extrem de avantajoşi. Acesta a fost începutul schimbării mentalităţii oamenilor şi a nivelului lor de dependenţă de guvern. Cealaltă mişcare inteligentă a sa a fost privatizarea companiilor aflate în proprietatea statului, când a oferit un număr semnificativ de acţiuni ale companiilor către lucrătorii lor, la preţuri foarte mici.
Liderii sindicali au urât privatizarea, dar opunerea lor era subminată, pe măsură ce membrii sindicatelor îşi dădeau seama că pot cumpăra foarte bine acţiuni ieftine la aceste entităţi recent privatizate. Din nou, Thatcher schimba modul de gândire al oamenilor, muncitorii adoptând o mentalitate mai capitalistă.Înainte de Thatcher, mulţi observatori sociali credeau că Marea Britanie are o cultură anti-comercială profund impregnată şi de neschimbat, care va sta în calea obţinerii succesului economic al ţării. Totuşi, într-un deceniu de la preluarea mandatului de premier, Marea Britanie avea cea mai mare şi mai vibrantă economie din Europa, una chiar mai dinamică şi mai inovatoare decât cea a Germaniei. Londra a devenit un magnet pentru antreprenori din Franţa, Suedia şi din alte părţi.O caracteristică neschimbătoare a unui mare lider este curajul de lua – când este nevoie – riscuri care îţi pot distruge cariera. Thatcher şi-a demonstrat caracterul când dictatura militară a Argentinei a capturat Insulele Falkland ale Marii Britanii. Înfruntând aproape întreaga structură politică, care era chinuită atât de slăbirea militară a britanicilor, cât şi de amintirea calamităţii de la Canalul Suez, din 1956, Thatcher a declarat că acea capturare nu va fi tolerată şi că Marea Britanie va intra în război pentru a recupera insulele.

Ea a primit ajutor decisiv din partea SUA, în mare parte mulţumită eforturilor neînduplecate ale ministrului american al Apărării, Caspar Weinberger (care, nişte ani mai târziu, a devenit editor şi preşedinte al „Forbes”). Expediţia militară a Marii Britanii a avut succes. Dictatura a căzut, iar democraţia a fost restaurată în Argentina. Pentru Marea Britanie, războiul din Insulele Falkland a reprezentat un impuls imens pentru o naţiune demoralizată. Pentru lumea întreagă, însemna că tirania va întâmpina rezistenţă.Am întâlnit-o pe Margaret Thatcher de câteva ori în timpul „domniei” sale din 10 Downing Street, inclusiv în 1986, în timpul unui interviu care a fost, pentru mine, memorabil. Majoritatea interviurilor cu politicieni sunt un exerciţiu inutil, întrucât ştiu ce vor să spună, iar asta şi spun de obicei. Dar pe Thatcher nu a deranjat-o să mai combine lucrurile, din punct de vedere verbal.După ce a părăsit biroul de premier, am ajuns să o cunosc şi pe plan personal. Ne-a vizitat de câteva ori în vacanţă şi era la fel de impresionantă în viaţa privată ca şi în cea publică. Era întotdeauna plină de graţie cu toţi cei pe care îi întâlnea. Avea o inteligenţă ascuţită şi era o cititoare neobosită. Adora un schimb bun de replici ascuţite, dar era şi o persoană foarte caldă şi generoasă. Ea şi soţul ei, Sir Denis, erau în mod evident dedicaţi unul altuia.

Margaret Thatcher era loială prietenilor ei. Îi voi fi recunoscător pe vecie pentru ajutorul pe care mi l-a dat când am candidat la nominalizările prezidenţiale ale Partidului Republican din 2000. Nu a simţit că e potrivit să mă susţină făţiş, dar a făcut ca alegerea sa să fie destul de clară, avându-mă alături când m-a lăudat în timp ce vorbea în Iowa la o importantă strângere de fonduri pentru candidaţii locali. A fost un mentor minunant, iar eu îmi doresc numai să fi fost un elev mai bun!

Conducătorii statelor importante de azi sunt, din păcate, reminiscenţe ale celor din epoca pre-Thatcher şi pre-Reagan. Fie ca amintirea acestor doi indivizi remarcabili – ambii fiind motivaţi de o încredere adâncă în principiile libertăţii – să-i inspire pe urmaşii liderilor mediocri şi distrugător de nechibzuiţi din zilele noastre.

Traducere și adaptare de Patricia Mihail