Retrocedarea imobilelor confiscate în timpul regimului comunist continuă să fie unul dintre cele mai costisitoare și complicate eșecuri administrative ale statului român. De peste trei decenii, dosarele se succed în instanțe, comisiile tergiversează, iar investitorii evită active care poartă amprenta unui trecut juridic nerezolvat.
Potrivit Mădălinei Berechet, Partener în cadrul Berechet Rusu Hirit, „principala cauză a eșecului este că autoritățile publice administrative nu și-au îndeplinit obligațiile impuse de legile de retrocedare”, spune ea, referindu-se la comisiile locale și județene de fond funciar, primării și, după 2005, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP).
În loc să soluționeze notificările, aceste instituții „au lăsat instanțele de judecată să soluționeze cererile de restituire”, explică avocata pentru Forbes România. Pasarea responsabilității către sistemul judiciar a produs un efect multiplicator: întârzieri, aglomerarea instanțelor și lipsa unui calendar coerent.
Problema a fost amplificată și de contextul legislativ. „Inflația legislativă a determinat o lipsă de claritate și coerență în procesul de punere în executare”, explică Berechet. Iar peste toate s-a suprapus lipsa totală de sancțiuni pentru autoritățile care refuzau să pună în executare hotărârile judecătorești. „Lipsa de responsabilizare a acestora a avut drept consecință perpetuarea acestei atitudini”, spune avocata.
Peste 88% din cheltuieli trecute la „alte cheltuieli”
Întârzierea retrocedărilor nu este doar un eșec administrativ, ci și o factură bugetară care crește în fiecare an.
Documentând propria lucrare despre mecanismul de restituire, Mădălina Berechet a solicitat Ministerului Finanțelor situația cheltuielilor pentru aparatul administrativ implicat. Răspunsul acoperă perioada 2013–2020 și dezvăluie o structură bugetară din care „1.092.706.000 lei sunt trecute la capitolul ‘alte cheltuieli’, fără nicio altă explicație suplimentară. Suma reprezintă 88,87% din totalul cheltuielilor”, subliniază ea.
Cheltuielile de personal au crescut anual, costurile cu bunuri și servicii s-au menținut relativ constante, dar categoria „alte cheltuieli” a fost dominantă.
Pe termen mediu, statul riscă și un val de litigii suplimentare. După cum avertizează Berechet, „proprietarii despăgubiți cu întârziere vor solicita și despăgubiri pentru aceste întârzieri”.
Interesant este că statul nu știe nici măcar dimensiunea problemei. „Nu există o estimare publică a valorii totale a despăgubirilor” care ar putea fi plătite în următorii ani. În plus, deși în 2013 exista obligația de a centraliza cererile de restituire, acest lucru nu a fost finalizat niciodată.
Nici numărul dosarelor nesoluționate nu este cunoscut: „Nu există o centralizare publică la nivel național”, spune Berechet. ANRP publică doar situația propriilor dosare – cele care vizează despăgubiri, nu restituiri în natură.
În acest context, investitorii imobiliari pot fi expuși unor riscuri, în cazul în care achiziționează imobile cu istoric de retrocedare incompletă. „Principalul risc este că valabilitatea contractului prin care a fost achiziționat imobilul rămâne incertă până la soluționarea notificării”, explică Berechet.
Dacă fostul proprietar nu este mulțumit cu despăgubirea, poate acționa în instanță pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare deja încheiate. Asigurarea de titlu poate oferi o protecție parțială, dar produsul este destul de costisitor și nu toți asigurătorii îl oferă, punctează avocata.
Impactul asupra marilor orașe: clădiri blocate, investiții suspendate
În marile centre urbane, retrocedările nerezolvate blochează regenerarea urbană. „Imobilele cu proprietar incert sunt lăsate în ruină”, afirmă Berechet, ceea ce degradează imaginea orașului și împiedică dezvoltările. În plus, statutul litigios „limitează autorizarea lucrărilor de restaurare și modernizare”.
Pentru a ilustra ritmul lent de soluționare a dosarelor, Berechet relatează un caz din propria practică profesională. Este vorba de un dosar început în 2006, câștigat definitiv în 2007, plimbat între comisii și pierdut fizic în arhive în 2013, repus pe rol în 2018, invalidat de ANRP în 2022 pe baza unei situații din 2010, iar în final afectat de o ordonanță care a suspendat plata despăgubirilor pentru 2025. „Consider că acest caz este relevant pentru absurdul situației în care ne aflăm”. (M.B.)
Potrivit Mădălinei Berechet, durata medie a unui dosar poate fi, în termeni optimiști de 10 ani, iar în cei realiști de 15. „Dar trebuie să mai avem în vedere că în anumite cazuri este nevoie de parcurgerea mai multor procese pentru a obține o decizie de restituire, în natură sau prin echivalent. De asemenea, odată cu obținerea hotărârii judecătorești definitive nu are loc imediat restituirea sau despăgubirea. Se mai parcurge un proces administrativ de punere la dispoziție a imobilului sau de emitere a deciziei de compensare de către ANRP. După emiterea deciziei de compensare, plata despăgubirilor are loc în 7 ani, în rate anuale egale, dacă, bineînțeles, plățile nu sunt suspendate prin acte normative ale executivului”, concluzionează ea.
În teorie, România are obligația, impusă de CEDO, de a raporta progresul retrocedărilor anual. „Statul român este în procedură de supraveghere de 15 ani”, amintește Berechet. În acest context, fondurile pentru finalizarea dosarelor „ar fi trebuit să fie deja provizionate”.
Însă tergiversările administrative, lipsa transparenței, suprapunerea legislativă și absența responsabilizării au făcut din retrocedări un capitol cu final nedeterminat, care generează incertitudine pentru investitori și un impact urbanistic negativ.
Fii la curent cu tot ce contează în business-ul din România și abonează-te la canalul nostru de Whatsapp Forbes Romania.