În copilărie, de fiecare dată când făceam cunoștință cu un cineva, mi se făcea gluma cu „Xena, prințesa războinică”. Pentru că, mă gândesc acum, ne place să punem etichete și e la îndemână să ne raportăm la noțiuni familiare. Astăzi, când cunosc oameni noi, se întâmplă mai rar să aud acea glumă, dar mi se întâmplă din ce în ce mai des ca, după introducerea propriu-zisă, să aud deja clasica întrebare „cu ce te ocupi?”. La fel, mă gândesc― pentru că e cel mai comun mod de a sparge gheața și, în ultimă instanță, de a pune oamenii într-o cutie, de a-i cataloga în funcție de profesia pe care o au, mai ales că putem presupune că profesia pe care ne-o alegem este strâns legată de ceea ce ne definește ca oameni, de personalitatea și identitatea noastră într-un final.
Până acum, răspunsul meu la întrebarea „cu ce te ocupi?” era „scriu”. Am descoperit de curând însă, care este adevăratul motiv pentru care scriu. Scriu pentru că oamenii au nevoie de informații care să îi ajute să aibă o viață mai bună, scriu pentru că știu cât de important e să găsești rapid răspunsuri la întrebările care te macină. Mai scriu pentru că un text citit la timp îți poate salva viața. Și nu în ultimul rând, scriu pentru că scrisul mă salvează și pe mine.
MILLENNIALS ȘI CURAJUL DE A ALEGE
Acum câteva zile, cineva m-a întrebat dacă mă văd scriind și peste 25 de ani. Inițial, m-am blocat, neputând oferi un răspuns pe loc. Apoi, mi-au venit în minte întrebări de felul „oare va interveni rutina, oare va scădea entuziasmul de-acum?”. Și atunci a fost momentul în care mi-am dat seama că răspunsul este „da”. Da, mă văd scriind și peste 25 de ani fără doar și poate. Pentru că oricât de mult ne-ar plăcea ce facem, funcționăm cu pauze, cu momente de cumpănă și de îndoială. Însă în altă parte e salvarea: în a înțelege că nu job-ul ideal trebuie să îl căutăm, ci misiunea, căreia să-i atribuim o motivație pentru care facem ce facem.
Studiile arată că, oricât de mult l-am căuta, job-ul ideal nu există. Cei trei factori care ne fac fericiți la locul de muncă, tot potrivit studiilor, sunt colegii, competența managementului și, într-un final, impactul pe care-l putem avea la locul de muncă și în lume. Contează, cu alte cuvinte, împlinirea personală prin extensia celei profesionale.
Pe de altă parte, sunt puțini oamenii care să spună că au job care le place în totalitate, mai ales după o perioadă bună petrecută în acel domeniu. Se estimează că, la nivel global, 7 din 10 oameni își urăsc job-ul. Da, exact― își urăsc jobul. Motivele sunt variate, iar consecințele, cu un impact mare asupra dezvoltării personale și a stării de facto― nefericire, stres, frustrare și, desigur, scăderea stimei de sine.
Sfatul „fă ce-ți place”, pe care-l auzim tot timpul și cu care poate am crescut, este lipsit de sens dacă nu știm adevăratul motivul pentru care facem ce facem. Cred că ne vom simți împliniți doar atunci când vom ști care este misiunea noastră, oricât de nesemnificativă ar părea raportată la industria în care lucrăm sau la lumea întreagă.
Și, desigur, acest traseu nu e nicicum simplu: trebuie să ne acordăm timp și răbdare să înțelegem ce ne motivează și ce ne inspiră. Pentru că învățăm să ne cunoaștem praticând, ne descoperim menirea încercând, nu imaginându-ne ce ne-ar plăcea, ci testând; nu având o funcție în minte ca obiectiv final, ci o misiune pe care trebuie să o descoperim pentru a da un sens și o dimensiune vieții noastre.
