Pentru mulți dintre noi – și pentru artiști cu precădere –, ultimii ani, cu toate provocările aduse, au fost un timp al introspecției și al reevaluărilor, dar și al deciziei și al acțiunii. Pentru tandemul artistic Dana și Stéphane Maitec, perioada aceasta a adus mutarea radicală a interesului dinspre fotografia descriptivă spre cea analitic-abstractă.
A mai însemnat și punerea în scenă, la Muzeul Național de Artă al României, a unui episod din dialogul lor peste timp cu Sultana și Ovidiu Maitec, un schimb de idei și viziuni între generația de azi și figurile tutelare ale familiei de artiști. Am vrut să aflu de la Dana și Stéphane mai multe despre noile lor preocupări, despre ce mai înseamnă azi simțul critic și fotografia de modă, despre dragostea pentru Paris și redescoperirea Bucureștiului.
Au trecut șase ani de la precedentul nostru interviu. Cum a fost perioada asta pentru voi, din punct de vedere artistic?
Dana: Îmi amintesc cu mare plăcere de interviul anterior. Au fost șase ani ce au părut mai scurți, au trecut mai rapid, au fost, cumva, mai concentrați. Au fost ani de schimbări importante, de asemenea. Și de mari realizări. Am pășit pe un drum nou pentru noi și am pătruns pe tărâmul imaginii indirecte, al reflexiilor și al iluziei create în oglindă, dar mai ales al culorii și formei abstracte, geometrice, în ruptură totală cu ideea de fotografie care ne-a consacrat. Am avut o primă expoziție a acestei noi serii de fotografii la Paris, în 2018, la galeria NAG a Natachei Dassault. A urmat cea de la București, de la Muzeul Național de Artă al României, intitulată „Lemn, aur, lumină”, un triplu eveniment în care au fost prezente lucrările noastre recente, alături de cele ale părinților lui Stéphane – Sultana și Ovidiu Maitec.
A fost o bucurie fără egal. În 2022, am participat la o expoziție colectivă, „La couleur en mouvement”, deschisă la Galerie Wagner, din Paris, unde lucrările noastre au fost expuse alături de cele ale unor mari artiști, precum Carlos Cruz-Diez sau Julio Le Parc, printre alții. În 2023, am fost invitați să expunem într-o altă expoziție axată pe arta optică și lumino-cinetică, „[IN]Material”, montată la MetaHaus, tot la Paris. Am expus câteva dintre lucrările noastre cele mai recente și la București, la ARCUB; în această expoziție de anul trecut făceam cumva trecerea de la reflexiile în oglindă, la profunzimea din spatele oglinzii – mișcarea și lumina în negru. După expansiunea culorilor din „Reflections”, a venit această rechemare la negru, la sobrietate și la mister.
Ai crescut înconjurat de artă, Stéphane, dar nu te-ai dedicat nici sculpturii, precum tatăl tău, nici picturii, precum mama. De ce ai ales fotografia?
Stéphane: Se știe că la umbra unui copac falnic nu prea crește nimic cu adevărat frumos. Mi-am petrecut foarte mult timp în atelierele părinților. Atmosfera acelor spații minunate și lucrurile magice create acolo mă fascinau și, deși ambii m-au încurajat către pictură sau sculptură (tata chiar a sperat mult timp că voi lucra cu el în atelier), eu am simțit că trebuie să am propria voce și că ar fi fost o capcană să mă instalez la umbra enormului lor talent. Am studiat tot la Academia de Arte, însă scenografia, și am avut șansa să realizez decorurile câtorva spectacole și filme ale unor mari regizori. Am făcut și actorie pe când eram foarte tânăr, mai târziu am și produs spectacole de teatru, dar până la urmă întâlnirea cu Dana a fost mai mult decât o întâlnire de viață. Ne-am găsit amândoi prinși în mrejele acestei pasiuni și, după cum se spune, unde-s doi, puterea crește; iată că am rămas împreună devotați acestei mari pasiuni, fotografia.
Te-ai mutat la Paris înainte de ’90. Venind de dincoace de Cortina de Fier, care a fost prima impresie pe care ți-a făcut-o Orașul Luminilor?
Stéphane: Am avut șansa să văd Parisul pentru prima dată când aveam șapte ani și apoi la zece ani. La vârsta copilăriei, o vizită la Luvru sau la Muzeul Rodin, o slujbă la Sainte-Chapelle într-o dimineață de duminică sau, pur și simplu, un mic-dejun la Club des Poètes pot lăsa o amprentă semnificativă asupra traiectoriei personale. Apoi, în perioada mișcărilor din mai ’68, eram iar la Paris. Vărul meu, care e un pic mai mare decât mine, m-a luat pe străzi și pentru prima dată în viață m-am simțit copleșit de sentimentul de apartenență la un grup, strigând și eu împreună cu mulțimea „Jos De Gaulles!”. Într-un fel, aceste experiențe m-au făcut să cred în secret că sunt un pic parizian, așa că în ’86, când am plecat „de tot” la Paris, la aproape 30 de ani, a fost ca un fel de revenire – deși am resimțit totuși saltul cultural. Am fost ajutat, desigur, și de familia pe care o aveam acolo. Prin ei am descoperit lumea artei și a teatrului și viața intelectuală din Paris.
Cum a fost adaptarea la ritmul Parisului pentru tine, Dana? Te simți acasă aici?
Dana: Parisul este un oraș care te vrăjește. Nici nu apuci bine să înțelegi cum merg lucrurile aici, că te-a și acaparat. Asta m-a ajutat foarte mult; pentru mine, adaptarea a fost mai degrabă socială. Dintr-un oraș în care cunoșteam „pe toată lumea”, am aterizat într-un loc unde nu știam pe nimeni și, mai ales, unde nimeni nu mă știa pe mine. A fost un pic derutant la început, a trebuit s-o iau de la capăt, dar, din fericire, la tinerețe, opui mai puțină rezistență și totul decurge mult mai firesc, mai ales într-un loc ca Parisul, unde te simți inspirat și elevat la fiecare pas. Nu-i niciun pericol să te trezești frustrat din pricina procesului de adaptare. Pe de altă parte, multă lume se plânge de parizieni, mai puțin eu. Pot spune că am avut privilegiul să întâlnesc oameni minunați, care m-au susținut profesional și care, prin atenția și încrederea lor, m-au făcut să mă simt ca acasă. Le voi fi mereu recunoscătoare. Dar a mai fost ceva, un lucru ce cred că a jucat un rol esențial în diferitele circumstanțe în care viața m-a dus, anume ușurința mea de a mă apropia de oameni, de a lega prietenii. Poate că asta nu doar mi-a îmblânzit viața de zi cu zi, ci a fost și un atu valoros în cariera mea de „fotograf de oameni”, mai ales într-un oraș efervescent precum Parisul, unde există atât de mult talent artistic și unde competiția e intensă.
Data trecută îmi spuneai că visai să locuiești la New York. L-ai mai alege acum, în dauna Parisului?
Dana: Nu, nu, nu! În niciun caz. Ador New Yorkul, desigur; a fost prima mea iubire, am visat mult la el, dar iată că anii au trecut, vremurile s-au mai schimbat și am o altă perspectivă asupra vieții azi. N-aș mai vrea în niciun caz să trăiesc într-un oraș nebun. În plus, știi cum se spune, nici New Yorkul nu mai e ce a fost, din păcate. După ce am petrecut mai mult timp la București pentru a pregăti expoziția din 2019 și, apoi, toată perioada de pandemie, aș putea să spun că un subtil dans al seducției se întâmplă chiar acum, iar Bucureștiul acesta schimbat, cu locurile lui noi, cu prietenii și familia, cu tot ce are autentic, dar și nou, proaspăt, ne atrage din ce în ce mai mult. Ne simțim tare-tare bine de fiecare dată când revenim aici.
Cum funcționează duoul vostru? Cum negociați direcțiile și soluțiile?
Stéphane: Ne consultăm în absolut toate privințele. Nimic nu se face fără consens. Nici în viața personală, nici pe plan profesional. Nu se întâmplă niciodată ca unul din noi să decidă să facă ceva, orice, fără ca celălalt să fie de acord. Dar să nu crezi că totul e simplu și că pe căile pe care apucăm curg doar lapte și miere. Uneori, apar scântei, doar avem personalități puternice și, în plus, suntem amândoi foarte pasionali. Dar avem și darul de a ne putea îmblânzi egoul și, până la urmă, găsim o cale comună. Important este să înaintăm, să construim.
Căruia dintre voi îi place să riște mai mult?
Dana: Depinde. Sunt tentată să spun că lui Stéphane. Dar sunt situații în care mă trezesc și eu aruncându-mă în necunoscut. Dar cred că riscul asumat ține și de lucrurile pe care te bazezi cumva. Pe experiență, de exemplu. Stéphane este mai mare decât mine, are o experiență mai amplă. (zâmbește)
Continuați explorarea luminii și a culorii în direcția pe care am văzut-o acum trei ani în ciclul „Reflections”? Nu duceți dorul personajelor, al istoriilor prinse într-un singur cadru?
Stéphane: Explorăm în continuare reflexiile, e o lume vastă, dacă nu chiar infinită. După extazul întâlnirii cu culorile, prin reflexiile produse de oglindă în prezența luminii, în cel mai recent proiect al nostru, „Abyss”, am vrut să vedem ce se întâmplă în spatele oglinzii, acolo unde pare că stăpânesc mai degrabă întunericul și umbrele decât lumina și culoarea. Are oglinda o memorie a ei și înregistrează tot ce vede? Unde se înmagazinează toată această informație? Oare, în spatele ei? Oare, acel negru profund conține toate luminile și culorile pe care le-a văzut vreodată oglinda? Astea sunt întrebările care ne-au condus către actualul studiu al reflexiilor în negru. Mici fante impetuoase de lumină apar discret, ca niște mici efracții în secretul mistic, ca niște mici destăinuiri, ca niște șoapte. Pot spune că, orice ar fi, din negru, până la urmă, tot răzbate o lumină, într-un fel sau altul. Oare, oglinda înregistrează și apoi eliberează? Această (re)întâlnire cu negrul, familiar nouă din anii precedenți, când poveștile noastre se revelau adesea din negru, ne trimite semnale nostalgice, ne îmbie către o reîntoarcere. Deși niciodată n-am întrerupt cu adevărat lucrul cu oamenii, în perioada asta, am făcut-o foarte rar, așa că o stare de dor se instalează uneori, da. Și de a lucra cu oamenii, și de a exprima un gând, de a spune o poveste, de a crea o atmosferă, de a provoca la visare. Unele dintre proiectele noastre personale au prins viață tocmai din această nevoie. Acest impuls creativ asemănător cu un izvor care țâșnește cu putere constituie un element esențial în viața noastră artistică și e important să-l urmăm, să-l explorăm, să-l dezvoltăm. Nu cred că vom putea renunța vreodată la privilegiul de a crea vise cu ochii larg deschiși.
Cât de importantă mai e azi pentru cariera voastră fotografia de modă? Cât de mult s-a schimbat domeniul acesta odată cu explozia digitală?
Dana: Totul se schimbă cu o rapiditate uluitoare în ultima vreme, iar lumea modei parcă dă tonul, cumva. Scopul fotografiei de modă a fost întotdeauna unul comercial, se prezentau niște piese în anumite contexte, de așa manieră încât să creezi visul, dorința, iar vânzările să crească. Astăzi, acest scop se poate atinge și altfel, mult mai simplu, pe internet, așa că multe dintre revistele tipărite s-au văzut nevoite să închidă și astfel a dispărut și selecția crâncenă a ceea ce putea să apară într-un anume număr de pagini. Într-un fel, e bine, e o formă de democratizare, fiecare poate să-și prezinte produsele cum dorește. Însă, odată cu această libertate, ne trezim înotând într-o mare de imagini, multe dintre ele cu totul neinteresante, din păcate… Desigur, nu s-au evaporat dintr-odată toate elementele creative din domeniu, există în continuare o mulțime de resurse și de comunități creative care oferă conținut de înaltă calitate, însă parcă apetența pentru valoare a scăzut mult astăzi. Cum internetul e vast și oferă conținut foarte divers, e nevoie de mult efort pentru a descoperi aceste oaze. Dar și unghiul din care privim noi lumea e altul azi, lucruri care ni se păreau atât de atractive odată, parcă și-au pierdut strălucirea între timp. Cred că și noi ne schimbăm cu aceeași viteză, doar că nu prea vrem să recunoaștem. Internetul e ca o uriașă gaură neagră în care sunt atrase toate experiențele imediat ce au fost trăite. Am devenit cu toții niște consumatori în exces de absolut orice. Domeniul fotografiei de modă, în vastitatea sa, mai conține încă zone de creație pură, dar, din păcate, ceea ce era obișnuință mai înainte, estetismul, originalitatea modului în care era spusă povestea atât din punct de vedere tehnic, cât și poetic, filozofic, atenția pentru detaliu, toate acestea migrează parcă mai degrabă către o anumită nișă, elitistă.
Nu e prea multă fotografie-balast în jurul nostru care obosește, blazează ochiul? Cum vă feriți voi de această poluare vizuală?
Dana: E, într-adevăr, un lucru copleșitor, dar, dacă știi ce anume te hrănește, te ajută să crești filozofic și intelectual, știi să alegi la ce te uiți. Însă, din păcate, mulți nu-și dau seama de asta, mai ales tinerii, care nu mai au răbdare să exploreze mai atent și absorb totul ca atare. Mă preocupă sincer capacitatea lor de a se defini în mijlocul unei mari grămezi de fals și non-valoare. Ochiul este prima poartă către cunoaștere; cu atâtea imagini care se derulează în fața noastră zi de zi și ne solicită atenția, dezvoltarea unor aptitudini critice și a unui gust personal e esențială pentru a naviga în mod conștient pe această mare de conținut vizual.
Când vom mai vedea o retrospectivă Ovidiu și Sultana Maitec? Dar un catalog raisonné?
Stéphane: Una dintre preocupările noastre cele mai mari vizează această moștenire, arta părinților mei, toată munca lor de-o viață, pe care trebuie să o onorăm așa cum se cuvine. Avem o agendă bine stabilită, aș putea spune că e ca o mașinărie care funcționează nonstop, chiar dacă de multe ori nu se vede mare lucru la suprafață. Pregătim o mare retrospectivă, lucrăm și la catalog, avansăm.
Ce vă aduce 2024?
Dana: Suntem încă la începutul anului, care se anunță destul de bogat în proiecte. Nu ne place să vorbim despre ele înainte de a fi siguri când se realizează, dar pregătim o expoziție și un volum, însă ceea ce ne entuziasmează mai tare este un proiect de instalație de artă optică prin care dorim să invităm publicul să fie mai mult decât un simplu spectator, să trăiască o experiență senzorială diferită, ca o perturbare a reperelor și a continuității spațiale.