Cautare




, Editor Coordonator

Artă & Cultură |
|

Ioana Pârvulescu – „În literatură, plictiseala e cel mai mare păcat”

Îmi doresc să fac un interviu cu scriitoarea Ioana Pârvulescu de mai bine de zece ani. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum doi, sau trei, sau cinci ani de ce nu iau legătura cu ea, n-aș fi știut să răspund; acum cred că am un răspuns, și acela este că mi-am dorit ca acest interviu să fie tipărit, să apară într-o revistă, nu pe blogul meu sau pe un site oarecare.
19 noi. 15, I.P., foto Mihai Benea

Trăim sub zodia virtualului, internetul este la putere, dar mie, ca un nostalgic ce mă aflu, tipăritura mi se pare de nepreţuit. Ce aţi simţit când v-aţi ţinut prima carte în mână?

Ar fi trebuit să fiu nebună de fericire, pentru că prima mea carte, un volum de poeme, Lenevind într-un ochi, a apărut în 1990, după mulţi ani în care a zăcut într-o editură. Era, cum știţi, îngrozitor de greu să publici înainte de 1990 și mă înfior uneori gândindu-mă că n-aș fi publicat pesemne nimic dacă nu se schimba regimul. Dar n-am fost foarte marcată de apariţia primei mele cărţi: în 1990 trăiam cu toţii, în fiecare zi, atâtea lucruri nou-nouţe, încât era ca și cum ne-am fi mutat pe altă planetă. Iar pe o nouă planetă, un vechi volum de versuri devine un lucru secundar. Ghinion mai mare pentru un poet nu există, decât să-i apară un volum în mijlocul unui război sau al vreunui eveniment care provoacă o falie istorică.

În 1990 v-a apărut, așadar, această primă carte, una de poezie, Lenevind într-un ochi; următorul volum de poezie l-aţi publicat în 2014. De ce atât de târziu? Nu cred că poeta Ioana Pârvulescu a luat o pauză atât de lungă de la poezie. Și atunci? Să fie audienţa de vină? Constrângerile de ordin comercial (sunt editurile din ce în ce mai reticente în a publica poezie)?

Nu scriu niciodată după cum bate vântul, fie el comercial sau istoric, ci după furtunile sau curentele interioare, ele sunt cele care îmi călăuzesc corabia literară. Poezia este categoric o nervură rezistentă a vieţii mele, dar ea se manifestă în enorm de multe feluri: în armonia pe care o caut în lucrurile care mi se întâmplă, în nevoia de frumuseţe-bine-adevăr, ba chiar și urât-rău-minciună care este literatura, în nevoia de ceva care este deasupra bietului om, în dialogurile mele interioare cu cei care nu mai sunt sau cu cei care sunt, dar nu lângă mine, în traducerea de poezie. Așadar, am preferat, după ignorarea primului meu volum de poezie de către public (cui îi ardea de poezie de dragoste în 1990?), să mă aventurez în alte genuri literare.

Aţi ţinut ani de zile, în România literară, o rubrică intitulată Cronica optimistei. Cât de optimistă sunteţi în privinţa viitorului poeziei sau al cărţii (tipărite)? Se mai citește astăzi poezie, e poezia o artă muribundă? De ce nu mai gustăm versul, rima, iambul? Dispar poeţii, dispare dispoziţia de a citi poezie, nu mai sunt cititori de poezie?

Nicidecum. Sunt perfect încrezătoare în viitorul poeziei. Chiar dacă unii dintre noi își pun lira-n cui, poezia ţine de o nevoie omenească la fel de clară ca setea, să spunem. Sau, dacă preferaţi, ţine de un tip de gândire specific, ca matematica. (În paranteză fie zis, există și un studiu de Solomon Marcus despre legătura dintre poezie și matematică.) Desigur, comercial vorbind, poezia nu are audienţă mare, nu a avut niciodată, dar ce, parcă matematicile superioare au așa ceva? Poezia e gata să renască din propria cenușă oricând și în orice împrejurare, pentru că e un fel de a fi al lumii din jur. Atât timp cât vom avea simţuri, ochi care să vadă, urechi care să audă, mâini care să pipăie și o lume în care să trăim, vom avea și poezie.

Sunteţi profesoară la Universitate, ceea ce înseamnă că lucraţi cu tinerii, o generaţie foarte preocupată, dacă nu dependentă, de tehnologie. Cum vă împăcaţi cu tehnologia?

Foarte bine, îmi place, așa cum le plăcea și oamenilor de secol XIX. Sunt gata să mă extaziez în faţa minunilor tehnicii. Ce nu-mi place este ca tehnologia să înlocuiască omul, în împrejurări în care un zâmbet și o vorbă bună sunt atât de necesare. De pildă, la Air France nu-mi place că trebuie să-ţi pui singur eticheta pe bagaj, pierzând o grămadă de timp cu o mașinărie care mai dă și rateuri, când un om calificat ar face-o mult mai bine și mai repede. Să elimini locuri de muncă și să le înlocuiești cu mașini, chinuindu-i pe toţi, doar de dragul câștigului, este nesănătos, ca să nu spun imoral.

Scrieţi la laptop, de mână sau la mașina de scris?

Scriu cel mai mult la computerul de pe „masa mea de brad”. Am un laptop pe care l-am primit ca premiu literar la Iași – era Premiul liceenilor, dar îl folosesc rar, deocamdată. Jurnalul mi-l scriu de mână. Din lipsă de spaţiu acasă la mine, i-am dăruit unui colecţionar mașina de scris Continental pe care am folosit-o până pe la jumătatea anilor ’90 și care era moștenită de la tata. Mărturisesc că acum îmi pare rău, din păcate sunt legată de obiectele vechi, mă despart greu de ele. Spun din păcate pentru că nu e bine să fii legat de obiecte, ele sunt efemere și… dar discuţia asta e prea complicată pentru un interviu. Jurnalul fiind intim, îl scriu, cum spuneam, de mână. E limpede că scrisul de mână e un lucru intim, care ne diferenţiază, care e marcat de emoţiile noastre, de starea de spirit – de aici grafologia. De grafologie făcută pe texte scrise la computer n-am auzit! Am observat că scrisul meu de mână seamănă cu al mamei mele și m-am întrebat de ce. Și am mai observat că scrisul mi s-a schimbat odată cu trecerea anilor, odată cu trupul, s-a maturizat. Și am mai observat că scrisul îmbătrânește mai încet decât trupul. Consider că scrisul de mână, la fel ca vocea, poate fi considerat o trăsătură fizică a fiecăruia dintre noi, o prelungire a mâinii care scrie.

Nu aveţi o pagină de Facebook (sper că nu greșesc) – de ce nu?

Nu greșiţi. Facebookul cere timp și eu n-am, deocamdată. Eu cer intimitate și Facebookul n-are, deocamdată. Iar cuvântul prieten e pentru mine altceva decât cuvântul prieten pe Facebook. Trebuie să spun însă că e posibil să-mi fac într-un viitor oarecare, deși fără plăcere, mai mult din necesităţi practice, cum ar fi să aflu despre data și locul unui protest la care vreau să particip. Deocamdată mă informează prietenii adevăraţi.

Sunteţi apropiată de studenţii dvs.? Sunteţi „profa cool” sau „doamna profesoară”?

Ar trebui să-i întrebaţi pe ei, cred, pentru un răspuns exact. Nu sunt dintre profesorii care merg la băut sau la cafea cu studenţii și-și câștigă prin asta popularitatea. Nu-i am prieteni pe Facebook, din moment ce, cum am zis, nu am Facebook. Prefer să fiu „doamna profesoară”, atât timp cât ei dau examene cu mine. Dar de îndată ce termină facultatea, lucrurile se schimbă, ne împrietenim. Aproape că nu există împrejurare publică, în ţară sau în străinătate, în care foști studenţi să nu vină la mine și să-mi spună lucruri atât de frumoase, încât îmi dau încredere în meseria de profesor. De pildă, tocmai m-am întors de la târgul de carte de la Londra, unde a venit la mine o fostă studentă strălucită, Gabriela Ţepeș, iar apoi, imediat, la Paris, o altă fostă studentă excepţională, Roxana Răcaru, ambele cu cariere europene frumoase. Vă închipuiţi cât m-am bucurat. E, într-adevăr, o bucurie că mulţi foști studenţi sunt acum nume recunoscute în viaţa literară. De câte ori am ocazia, mă laud cu asta: mi-a fost studentă/student! Și îmi place să cred că există reciprocitate.

Sunteţi, de asemenea, coautoarea manualelor de limba și literatura română (clasele IX-XII), apărute la Editura Humanitas Educaţional. Cum de v-aţi implicat în acest proiect? Cum aţi gândit atunci când aţi conceput manualul, după ce idei sau principii v-aţi ghidat?

Liviu Papadima și Florentina Sâmihăian sunt cei care m-au cooptat, mie nu mi-ar fi dat prin cap să mă înham la o asemenea muncă de galeră, am o fire mai boemă. Pariul nostru, al autorilor (au mai fost în echipă Rodica Zafiu și Alexandru Crișan), a fost să facem manualele de română pe care ni le-am fi dorit noi când am fost elevi. Pentru că noi am învăţat după niște manuale de literatură neplăcute din toate punctele de vedere, de la aspect la conţinut și la lipsa de metodă, de haz și deschidere. Primele manuale pe care le-am făcut au fost extraordinare, apoi însă au existat tot mai multe constrângeri, de programă și de copyright, așa că până la urmă am renunţat.

Cu câteva luni în urmă, „desţeleneam” împreună cu fiul meu un text de Sadoveanu, Iapa lui Vodă, din manualul de limba română de clasa a șaptea. În ce măsură un manual de literatura română ar trebui să fie „contemporan” cu cei care învaţă de pe el? Dvs. vă place Sadoveanu?

Îmi place, are niște catifele stilistice superbe. Dar copiii îl gustă mai puţin, mai ales că aproape toţi sar descrierile, frecvente la prozator. Nu cred că literatura, chiar și în școală, poate fi sau că ar trebui să fie doar contemporană, scrisă de autori în viaţă și referindu-se la viaţa contemporană. Ar fi să subestimăm inteligenţa și nevoia de evadare a copiilor. Atunci nu mai citim nici Jules Verne, nici Creangă (un autor de altminteri mult mai dificil decât Sadoveanu!) și nici măcar Harry Potter care, british cum e, ne e la fel de străin. Totul depinde de profesor, totul poate fi făcut atrăgător. Nu spun prin asta că programa e perfectă, dar e aproape imposibil să-i satisfaci pe toţi. La urma urmelor, școala nu e un paradis al bucuriilor nesfârșite și al simplităţii. A învăţa, a te forma, a deveni cineva implică obstacole, muncă, reculuri și reporniri. Din lupta asta cu fiecare obiect de studiu se modelează mușchii spirituali. Dar încă o dată: cheia e profesorul.

„Cărţile bune sunt ca dragostea adevărată, pentru că ştiu totul, suferă totul, cred totul împreună cu tine şi te apără de plictiseală, răul secolului”, spuneţi undeva; în altă parte, legaţi plictiseala de lipsa de credinţă. De ce vă „roade” acest subiect? Este plictiseala un păcat?

În literatură, plictiseala este cel mai mare păcat, pe lângă cel al prostituării scrisului pentru bani și avantaje politice. Dar să știţi că subiectul plictiselii nu mă roade pe mine, ci pe ceilalţi, pe cei care întreabă. Personal, m-am plictisit rarisim: odată la o piesă de teatru experimental, fără cuvânt, în care câţiva așa-zis actori se chinuiau îngrozitor și te întrebai de ce. Mi-amintesc că m-am întâlnit la ieșire cu doamna Ana Blandiana și domnul Rusan și unul dintre ei a spus: „Pentru ce atâta zdroabă?” M-am mai plictisit la unele colocvii cu vorbitori lipsiţi de har și cam atât. Adică în locuri unde e bruiaj. În rest, cred că un om care are la îndemână computerul din creierul personal, adică gândirea, imaginaţia, amintirile, n-are cum să se plictisească.

Când aţi întâlnit prima iubire și care sunt cuvintele în care ar zugrăvi astăzi prozatoarea Ioana Pârvulescu prima iubire?

Depinde ce numiţi prima iubire. Prima iubire de la grădiniţă, prima din clasele primare, iubirea adolescentină, de la 16 ani, atât de poetică și de intensă sau cunoașterea trupească, zisă biblică? Sau prima iubire „adevărată”, cea în care, după ce ai cunoscut câteva iubiri, te simţi vrăjit și nu întotdeauna de o vrajă bună? Cea de care nu poţi scăpa? Toate au existat în viaţa mea. Dar pentru discuţia prezentă cred că merită să evoc un episod din iubirea de la 16 ani. Băiatul de care mă îndrăgostisem era bucureștean, eu locuiam la Brașov. Și-ntr-o zi m-am gândit să vin la București să-i văd casa. Știam strada, nu și numărul. Desigur, nu era simplu, mai ales pe atunci, să pleci la drum lung. Mi-am luat-o aliată pe colega mea de bancă. Mai întâi, ea a telefonat acasă la băiatul de care eram îndrăgostită: după cum știţi, nu existau decât telefoane fixe. A dat de mama lui și, luându-și o voce de domnișoară telefonistă, ușor nazală, a spus că face o verificare pentru cartea de telefon și a cerut adresa exactă (spunând strada, ca să pară credibil). A funcţionat de minune, am aflat ce ne interesa. Apoi eu i-am spus mamei că îmi petrec ziua la ea și, în loc de asta, am plecat amândouă de dimineaţă, cu trenul, la București, cred că era în vacanţă, că de la școală nu lipseam. Cu ajutorul unei hărţi, am găsit adresa, ne-am plimbat un pic pe strada cu pricina, eu cu inima bătându-mi nebunește, cu speranţa că îl întâlnesc, dar și cu spaima că nu-i voi putea explica de ce sunt acolo, iar seara ne-am întors la Brașov fără să-l fi văzut, dar știind de-acum în ce colţ bucureștean se află casa lui. O aventură minunată, pentru care îmi sunt recunoscătoare mie, acelei fiinţe care eram la 16 ani și din care nu știu ce o mai fi rămas.

Aţi scris despre intimitatea secolului 19. Cum priviţi această noţiune astăzi, când unii își doresc intimitate, în timp ce alţii nu știu ce să facă cu ea sau cum să scape de ea, punând totul la vedere pe Internet?

Ca tot ce e rar, intimitatea e tot mai preţioasă pe zi ce trece. Pentru mine este una dintre primele, hai să spunem, cinci valori ale vieţii. Obligaţia de a socializa tot timpul mi se pare oribilă. Dar pentru mulţi oameni a-și dezvălui intimitatea e o nevoie, nu-i judec.

Sunteţi o scriitoare excepţională, un subtil cititor printre rânduri, un analist de o rară virtuozitate, cu un condei a cărui eleganţă o admir și o invidiez. Poate că nu e neapărat nevoie ca artistul să-și pună sufletul pe tavă, dar am impresia că aţi ridicat în jurul dvs. un zid de cuvinte dincolo de care lăsaţi să răzbată o imagine atent controlată. De ce?Aș vrea să știu, în măsura în care interesul meu nu vi se pare invaziv, cum eraţi în alte perioade ale vieţii, cum vă distraţi, ce preocupări aveaţi? Cum era/este familia dvs., ce fel de educaţie aţi primit, de cine eraţi mai apropiată, pe umărul cui suspinaţi?

Mulţumesc pentru aprecieri. Însă cu observaţia dumneavoastră nu sunt deloc de acord. Cred că mă arăt ca om în absolut tot ce scriu și îmi dezvălui chiar prea mult din biografie. Dacă citiţi volumul de articole Întoarcere în secolul 21, mă veţi găsi cu tot felul de detalii ale vieţii mele zilnice, într-un modest bloc bucureștean. Iar dacă citiţi romanul Inocenţii, destul de autobiografic, veţi găsi răspunsuri la toate întrebările legate de formarea mea, de etapa brașoveană a existenţei. Cât despre viaţa intimă – numai vedetele media, unii actori, unele prezentatoare TV și unii sportivi își exhibă amorurile, viaţa personală. Deși nu am nimic ieșit din comun, deși trăiesc lucruri pe care le trăim cu toţii, omenești, prea omenești, prefer să nu le dau pe mâna fiarei cu mii de guri care este publicul, gura lumii. Știţi vorba lui Caragiale, care compară scriitorul cu un pantofar: dacă pingelele sunt bine făcute, ce treabă ai cu viaţa celui care le face?

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii