De exemplu, nu mi-am luat niciodată doctoratul pe care îl plănuiam și nici măcar nu mi-am început vreodată lucrarea pentru el (îmi pare rău, mama!). Asta nu înseamnă că nu îi prețuiesc și nu îi aplaud pe toți cei care muncesc din greu și reușesc să facă asta. Însă călătoria mea prin viață și prin business m-a purtat către destinații atât de diferite de cele pe care le întrevedeam atunci, încât nu mă mai reprezintă pe mine, omul care am devenit.
În schimb, am făcut o nouă listă. De data aceasta, am făcut o listă cu ceea ce simt eu că am realizat în ultimii zece ani în suprema funcție pe care o avem toți, dar pe care unii dintre noi nu ajung să o ia în serios niciodată – cea de manager al propriei persoane. Noi decidem în ce ne investim energia, timpul și sufletul. Noi încasăm pierderile, noi ne bucurăm de câștiguri. Și cineva mi-a reamintit câtă nevoie avem să ne oprim din când în când pentru a ne bucura de ce am reușit până acum, atât. Zis și făcut.
Pe primele trei locuri din noua listă, eu am trecut familia și tot ce înseamnă pentru mine „acasă”: persoane, suflete, locuri, copaci. Și stările pe care le trăiesc datorită lor. Știți voi, pentru aproape toate celelalte există MasterCard. Hmmm, cred că dacă lista s-ar fi oprit aici, ar fi fost oricum de ajuns pentru mine, m-aș fi simțit deja binecuvântată. Dar noutatea a fost să pun în dreptul lor și o steluță cu disclaimer: nimic din toate acestea nu îmi aparține de fapt, am doar privilegiul de a mă bucura de ele și unii de alții, sperăm pentru cât mai mult timp.
Minunea de copil va crește și se va îndrepta firesc către propriile nevoi și nu neapărat către a-mi aduce mie o cană de apă la bătrânețe, prietenii vor naviga, conform propriilor alegeri și prefaceri, pe frecvențe mai apropiate sau mai îndepărtate de cele pe care comunicăm noi acum, partenerul, atât de apropiat la toate nivelurile, trebuie totuși susținut să fie ființă cu propriile sale liste. Oamenii pe care îi iubim nu sunt ai noștri, ne aparține iubirea, niciodată persoana. Și dacă am scris asta, e clar, o să-mi apară două fire albe de păr în cap.
Mai departe, am pus pe hârtie micile revelații interioare care îmi dau mie sentimentul de împlinire. În primul rând, am reușit să mă iresponsabilizez suficient de mult încât să mă pot bucura în orice zi de „acasă” și nu numai două săptămâni pe an de „vacanță”. Efecte secundare: aștept cu nerăbdare zilele de evadare, dar nu mai „trăiesc pentru weekend-uri și pentru concediu”. Acum aduc câte puțin din sentimentul de zi liberă în mai toate săptămânile de peste an. Fie printr-o tură de parc cu bicicleta, fie printr-o rețetă nouă de prăjitură, fie, pur și simplu, făcând curat prin casă cu muzica preferată la maximum (sper că vecinilor mei le place flamenco!). Așa m-am împrietenit, ușor-ușor, cu dușmanii mei de altădată, zilele de Luni.
De asemenea, am început să mă prind că nu trebuie să fii nici cea mai frumoasă, nici cea mai avansată ierarhic pentru a putea avansa spiritual. Și am pornit, în sfârșit, asumat pe acest drum, mai deschisă la minte și la inimă decât am fost educată. Pasul unu: am învățat să aloc timp și energie pentru a înțelege un lucru de care mă durea în cot pe la douăzeci de ani: care este misiunea vieții mele și cum mă pot apropia de ea prin tot ceea ce aleg să fac. Sau să nu mai fac. De la modul în care îmi câștig banii până la ambalajele pe care le cumpăr și persoanele cu care fac schimb de idei. Am început să înlocuiesc etichetarea cu experimentarea sau, cel puțin, cu ascultarea activă. Am învățat să tac, iar când îmi e dor, să mă prefac într-un trunchi de copac. Incredibil câte lucruri auzi dacă reușești să taci!
Am mai învățat să mă opresc din a încerca să „salvez” oameni dragi, lăsându-i să-și trăiască propriile lecții și respectându-le dreptul suprem de a greși și de a suferi. Și iubindu-i în continuare. Asta de la maternitate mi se trage, you just don’t have another choice!
Am mai învățat să nu știu, fără nevoia de a(-mi) dovedi că am tot timpul idei și răspunsuri la mine. Ah, asta e mare lucru atunci când crești în toxicul spirit competitiv al școlarului de zece pe linie. O așteptare de care m-am vindecat între timp și de care i-am scutit de atunci și pe nevinovații colegi care aveau ghinionul să lucreze cu mine. Le cer iertare și pe această cale pentru presiunea de a nu ne opri nici chiar atunci când ni se opreau bateriile…
Iar la capitolul detalii relevante, am trecut pe listă faptul că am evadat de la birou într-o zi de miercuri doar pentru a-mi ține copilul de mână și a aduna împreună castane. Și, nu în ultimul rând, că am ales să îmi asortez cerceii gipsy la aproape orice sacou de business (deh, superficialii sunt și ei oameni, să știți!).
De fapt, lista mea veche era despre „a avea succes”, iar cea nouă e mai mult despre „a fi împlinit”. Mi-a luat vreo 36 de ani, dar cred că am început să simt și să caut diferența dintre ele. Dacă succesul se măsoară în cifre și în titluri, împlinirea se măsoară în armonia din interiorul nostru. Ambele sunt necesare și legate atât de strâns, încât am crezut o vreme și o vârstă că se suprapun. Dar nu o fac, cel puțin nu pentru mine. Dovadă sunt atâția artiști de megasucces care aleg, spre uimirea fanilor, să renunțe la viață.
Deci, zic, pe lângă listele cu ce-avem de lucrat și de cumpărat, să mai scriem din când în când câte o listă cu ce am realizat până acum. Și cu ce ne lipsește din ce ne împlinește.
