Fiecare are paravanele lui. Pentru asta, eu folosesc fum de țigară, mult bleumarin, unt cu cristale de sare roz, dimineața, cu demi-baghetă și de la zi la zi o lehamite tot mai mare vizavi de oameni. Solitară și autosuficientă, ai zice, precum Serenissima, în epoca ei de glorie, deși în inima mea e ușor să intri, dar e greu să știi să o faci. S-a întâmplat chiar acum trei săptămâni, la extracția unui molar de minte, să mă las sedusă de către medicul chirurg, când îngrozită de preludiul ce implica îmbrăcarea mea cu acel halat bleu safir, punerea papucilor, casca pe cap, ochelarii pe nas, completat de insistențele doamnelor asistente și de la recepție care nu dădeau semne că sunt dispuse să fie solidare cu fata asta blondă, cu gura mare și breton în ochi, măcar în numele așa-zisului feminism de dată recentă, voiam să renunț.
„Lăsați-o, dom’le, fără! Haideți să mergem în cabinet”, a venit ca din eter, în apărarea mea. Un schimb scurt de priviri cu chirurgul care avusese tactul să spună cuvintele-scăpare m-a mișcat din ușa de ieșire spre scările care mă urcau nu doar mai sus cu un etaj, ci mai sus cu un nivel în anxietatea mea. Mă pusese cel rău să-mi iau în ziua aia fustă scurtă și bocancii ăia grei de 2,5 kg, unu-două obstacole în a mă deplasa mai cu talent pe scări, să intru, să stau, să mă văd ieșită, să mă mângâi după, în semn de recompensă. Îmi spusesem că, de îndată ce voi ieși, îmi voi lua trei anemone roșii și o prăjitură Opera. Mă autoamăgisem cu toate tentațiile la care știu că percutez. În timp ce îmi trânteam geanta pe jos, într-un colț al cabinetului, mă gândeam ce bine ar fi să pot asculta niște muzică pe parcursul intervenției, fiindcă, în cazul meu, emoția e singura care mă descentrează de la problemă, sau să mă sune poștașul acum, dându-mi temă de gândire de la cine o fi scrisoarea pe care trebuie să mi-o aducă sau să simt că vreau puțină pain & pleasure, orice, sau să zică ceva omul ăsta care urma să-mi bage toate ustensilele alea din fața mea în gură. Și a zis, uitându-se fix în ochii mei umezi, sceptici, ranchiunos-sentimentali: „E doar un ritual. Ca în faza de îndrăgostire…”. Aveam, așadar, în față o ființă care vorbea pe limba mea. M-am abandonat complet și nu doar unei extracții, ba chiar am mai acceptat una. A tatonat puțin și pentru a treia și cred că, dacă mai insista puțin, o făceam cu lejeritate, doar pentru că știuse să folosească un limbaj emoțional, empatic, familiar, între intim și complicitar, la care, intuitiv sau nu, părea că știa că o să răspund.
Tu n-ai fi știut, așa-i?
Altfel, anul ăsta a fost modest, prins în nicio cordialitate sentimentală, ca un belfer, n-am dispus prea multe inițiative și m-am strâmbat blazată la orice propunere, mai ceva ca Jep Gambardella. N-a știut nimeni cum să mă ia! Asta e! S-au hazardat toți că mă știu! Pe dracu’! În timpul ăsta, eu ieșeam ca un sirroco pe stradă, drapată în iluziile dulci ale vieții, pe care ți le servești, ca să nu te agăți de reverele cuiva strigând: trebuie să fie loc și pentru ăia ca mine! Am scris poeme la semafor pentru mine și pentru tine, da’ tu nu crezi că o fată ca mine face lucruri fără mize și fără răbdare. Răbdare, ce cuvânt ca un broccoli, niciodată binevenit! Am făcut seară de seară pelerinaje, cum numea Aciman călătoriile pe urma amintirilor, prin oraș. Așa au apărut seturile de postcards from your endear memories – Billet Doux, pe care le-am creat la început de decembrie. Am descoperit și că toți avem o Via Magutta, că regretul este, doar la o privire superficială, un sentiment conotat drept unul negativ, căci acesta, deși situat temporal în trecut, adus în prezent, nu poate sta departajat de eventualele posibilități, posibilități care întotdeauna vor fi variantele plăcute, deci regretul este nu doar o stare sofisticată cu un narativ bogat, cât și o stare de tristețe dulce, în care vrei să rămâi, atât datorită aurei seducătoare a posibilității, cât și a puterii pe care o deține retrăirea, am mutat dorința de la Babylon Cinema, Mikro Jazzbar, mâncarea turcească de la Adnana, biliardul de la Baxpax sau tabachera burgund YSL la trei crengi de pin mediteraneean pentru Crăciun, o Medinilla Magnifica roz pudrat și o noapte petrecută într-un hotel care îmi place, la câteva străzi de locuință, unde au așternuturi din damasc, draperii din catifea grea, vișinii, un mic-dejun odios și holuri înguste ca șoldurile mele. Să port mănușile din piele neagră, până la cot, paltonul negru, voaleta, în total dezacord cu lenjeria marinière din bumbac, un fetiș care va încurca întotdeauna percepția celorlalți despre mine. Dar eu nu sunt pentru toată lumea, cum nici poezia mea nu e. De-asta fiecare are paravanele lui. Pentru asta, eu folosesc fum de țigară, mult bleumarin, unt cu cristale de sare roz, dimineața, cu demi-baghetă și de la zi la zi o lehamite tot mai mare vizavi de oameni. Solitară și autosuficientă, ai zice, precum Serenissima, în epoca ei de glorie, deși în inima mea e ușor să intri, dar e greu să știi să o faci.
Acest bilanț premeditat onest al acestui an, fără niciun filigran care să mă pună în lumină bună, pus aici, în miez de noapte, nu are niciun alt rol decât să-ți confirme că în sufletul meu, unde intri ușor și ieși greu, mereu se reamenajează. În cea mai mare parte, fac totul de una singură.