FacebookTwitterLinkedIn


Sunt 17 ani de când am participat pentru prima dată la lansarea Calendarului Pirelli – țin minte de parcă ar fi fost ieri: Mihaela Ionuș, directorul de comunicare al Pirelli România, m-a „luat pe sus” la Shanghai, unde am participat la un eveniment unic – debutul meu în universul Pirelli.

Acum, la aproape 20 de ani de la acel moment, tot Mihaela Ionuș mă ia pe sus în fiecare decembrie, pentru a fi martoră la încă o lansare, fiecare cu mai mult sens și mai multă dorință de a aduce o contribuție importantă la societatea și lumea în care trăim. Anul acesta a fost Londra, imaginile sunt semnate de artistul Prince Gyasi, din Ghana, iar „distribuția” este extraordinară, de la Idris Elba până la Angela Bassett.

Pentru această colaborare cu Pirelli, presupun că posibilitățile de producție sunt vaste – ca locație, ca styling și așa mai departe. Se deschid multe oportunități. Existența tuturor acestor oportunități simplifică lucrurile sau, dimpotrivă, le complică și mai tare?

Personal, le sunt foarte recunoscător celor de la Pirelli pentru faptul că mi-au oferit controlul la nivel creativ pentru a putea să mă desfășor și să valorific și mai bine mijloacele de expresie.

Cum ați ales modelele pentru subiectele dumneavoastră?

Totul a pornit de la produsele pe care obișnuiam să le consum în copilărie și de la persoanele cărora le aparțin aceste produse. Obișnuiam să îl urmăresc pe Idris Elba duminica, împreună cu mama mea; de asemenea, mă uitam – și încă mă uit – la filme cu Angela Bassett. În adolescență, o ascultam pe Teyana – și încă o ascult și astăzi. Amoako Boafo este unul dintre cei mai mari artiști din Ghana, care a colaborat și cu Kim Jones. Munca lui ne inspiră. Toate lucrurile pe care le-a făcut, contribuția sa în rândul comunității din Ghana, faptul că ajută deopotrivă copiii și tinerii artiști… Pe mine mă inspiră să muncesc mai mult, ca să reușesc și eu, la rândul meu, să ajung la acel nivel. În timp ce lucram la calendare, m-am gândit la amintirile mele din copilărie – cum îi văd eu pe acești oameni acum și cum îi vedeam la vremea aceea? După care am combinat toate aceste aspecte. Și am creat diverse roluri pe care ei să le joace în filmul acestui calendar.

Nu ar fi mai simplu să vă creați decorurile în post-producție? Și, dacă da, de ce le creați în viața reală?

Pentru că eu cred în ceea ce este real (râde). Eu am urmat școala de artă. Acolo, ca să putem trece examenele, trebuia să ne facem lucrările bine. Așa că ne-am format obiceiul de a face totul pe viu. În plus, e bine să vezi reacțiile oamenilor atunci când văd decorurile. În afară de asta, nu-mi place să trișez. Nu spun că post-producția este neapărat ceva rău. Din când în când, apelez și eu la post-producție. Dar aș dori să mă asigur că 95% din munca mea este făcută pe viu, pentru că asta îi conferă mai multă valoare.

Vă simțiți ca un mesager? Simțiți că transmiteți un mesaj?

Da. Mesajul este redefinirea modului în care oamenii percep atemporalitatea. Și nu mă refer aici la acele lucruri care există de mult timp – pentru că multe dintre lucrurile care există în viața noastră de mult timp sunt niște banalități oarecare. Este vorba despre calitatea lucrurilor, despre felul în care ele rezistă la testul timpului. În esență, cam așa văd eu lucrurile.

Vă amintiți care a fost prima persoană care v-a făcut să credeți că puteți deveni fotograf sau artist și care a fost acel lucru care v-a inspirat cu adevărat?

Eu nu am făcut niciodată o școală de fotografie. Am ales această manieră de expresie doar pentru că îmi plăcea foarte mult atunci când eram copil și mă jucam cu tot felul de camere foto de unică folosință, cu tot felul de lentile și chestii de genul. Și cu Kodak. De acolo a pornit această pasiune. De asemenea, scopul meu a fost să mă asigur că realizez o punte între fotografie și pictură. Iar dacă acum creez fotografii asemenea unui pictor este pentru am această capacitate; dacă vezi o lucrare de-a mea și nu rămâi puțin derutat, întrebându-te dacă este sau nu un tablou, înseamnă că undeva am greșit, trebuie să o iau de la început. De asemenea, unul dintre obiectivele dictate de egoul meu a fost acela de a redefini valoarea fotografiei.

Când v-ați dat seama că asta ar putea fi o meserie?

Tocmai asta e – că nu este o meserie. Să fii fotograf este o meserie; să fii artist este ceva ce faci pentru că îți place, nu simți niciodată că muncești, ci doar că oamenii îți apreciază ideile. Tocmai de aceea detest cuvântul „fotograf” – pentru că, într-un fel, îți trasează niște tipare în care trebuie să te încadrezi. E ca și cum cineva ți-ar spune în permanență ce să faci. Nu cred că unui creator de modă îi place să fie numit creator de modă. El vrea să fie considerat artist, pentru că artiștii au alte posibilități de expresie. Ei își aleg maniera de expresie.

De ce ați apelat la un mini-me pe care să îl includeți în calendar?

Dacă ne gândim la originea temei – respectiv copilăria mea –, veți vedea că toate decorurile includ mici elemente ce reprezintă personajele pe care le-am ales. Mi-am imaginat că mă joc cu aceste personaje și că imaginația mea devine realitate. La asta mă gândeam când am ales acest concept.

Practic, a fost un cadou pentru copilul care ați fost cândva.

Exact.

Cum definiți dumneavoastră frumusețea?

E greu de definit… Tot ce pot spune este că, atunci când o vezi, o simți. În plus, există cuvinte – așa cum este și acesta – pe care nu îmi place să le definesc.