Am pățit-o eu. Și s-a suprapus siluetei bătrânei de la fereastra de vizavi și am știut că în cratița pe care o ținea în mână stătea chiar farmecul lucrurilor plictisitoare, al lui Botton, al meu, al ei și al nostru. Acolo, în cămașa de noapte a iernii, că nu e aceeași cu a altor sezoane, am vrut să fiu iertată și mângâiată. Să mi se promită multe, toate, și eu să rămân cu toate bucuriile mărunte și cu cele medii, și cu cele mari, care, așezate în tabel, rezultă că dacă le ai pe cele mici e pentru că le ai pe cele mai mari.
Liniștea străzii este în distonanță cu zgomotul încăpătoarei cămări pe care o adăpostesc acolo, între coaste, de 44 de ani, și în care se zguduie, de vreme bună, toate alambicurile, toate vechiturile, toate tinichelele prețuite, toți cerceii mei inutili și toate vremelnicele mele fericiri, câștigate la pariuri păguboase, și toate regretele, și amăgirile, și toate amintirile – femei ușoare – și celelalte amintitri – eleve eminente. Chiar și amintirile de gradul trei, cum le spune Blandiana amintirilor din cărți, care sunt amintirile altcuiva.
Cohen cântă. Cântă cântecul ăla pe care, prima dată, l-am auzit în Club A. A fost voința YouTube-ului, că eu ascultam altceva. Nu mă împotrivesc, că e bine câteodată să nu ții mortiș să decizi tu. Nu știi niciodată ce se deschide dintr-o eroare, ce proză meditativă se va naște în mintea ta. Și în imagine pescărușii se agită în aer, și eu mă agit aici pe scaun, pe canapea, pe pământ. Mai mult, pe canapea, mai puțin, pe scaun, mai puțin, pe pământ. Asta e ordinea. Și mie nu-mi place să mint, că apoi minciuna va primi ea însemnătate, și apoi ea nu sunt eu, și apoi eu voi suferi, nu ea. Ea va rămâne în memoria celorlalți, și nu eu, și apoi eu vreau supremație întotdeauna.
M-au intimidat mereu soarele, țelurile și promisiunile, așa cum încurajări am primit de la algoritmii cotidieni, pe care lucrurile banale îi împuternicesc să-ți asigure liniștea și regăsirea. Victor Hugo se trezea și primul lucru după ce își bea cafeaua era să-și citească scrisoarea de dragoste pe care o primea zilnic de la amanta sa, Juliette Drouet. După lectură, în care Juju îl asigura de dragostea sa, Hugo înghițea două ouă crude și se apuca de lucru la biroul său micuț, așezat direct în fața unei oglinzi. Emily Dickinson pregătea prăjituri atunci când nu scria, Sylvia Plath studia apicultura, Agatha Christie mânca mere și făcea băi îndelungate, cotoarele strângându-se în jurul căzii, pe podea, fără a-i păsa, iar Joan Miró ațipea cinci minute după-amiază, referindu-se la asta cu numele de Mediterranean Yoga.
Ce farmec să aibă pusul aspiratorului de două ori pe zi și ștersul prafului sau privitul parchetului în lungimea camerelor, strălucind, ce farmec să ofere mersul la piață și discuțiile scurte și obiectuale, cu precupeții, ce plăcere frustă să speli fructele și să le pui într-un castron, imaginându-ți că fac parte dintr-un cadru al lui Pierre Boncompain? Sau cât de vulgar poate să sune să-ți placă să mături praful scânteietor, vara, de pe aleea casei? Ce straniu ca o adolescentă să aleagă, ziua, să-și bea cafeaua în compania doamnelor în vârstă și, seara, să danseze până la epuizare, în cel mai underground club! Ce întregire se așază prin repetabilitatea trecutului integrat în toate aceste ritualuri de azi!
Învestesc obiectele cu puteri nemărginite, vindecătoare sufletește. În fața mea stă, pe farfuria ei, de care nu a fost despărțită prin vreun accident, ceașca albastră, emailată, cu toartă aurie, adusă din casa în care am trăit. Casa însorită în care am comis cea mai mare greșeală. Face parte dintr-un serviciu cu multe astfel de cești. Ceașca, nu casa. Casa nu face parte din niciun set, e un exemplar unic, căci nu mai există alta ca ea. Multe cești, multe guri atinse. Guri pe care astăzi abia le mai poate contura mintea mea în amintire, guri pe buzele cărora m-am legănat cu dragoste. Dna V., croitoreasa noastră, a băut dintr-una, în timp ce îmi măsura talia și mă alinta cu Tatiuș, dnul I. a băut dintr-una, mărturisind când lucruri înspăimântătoare, când povestindu-mi despre mine, mică, iute și agilă, ca un Piperuș, cum îmi spunea. Dna M. a băut și ea dintr-una. Venise să aducă chiftele calde, de vară, cu mult mărar. Mătușa G. și mătușa M. au băut și ele din ceștile astea. G. sorbea cafeaua trecând morții urbei în revistă, cu detașare și firesc, în timp ce M. își plimba mâna cu inele, nevrotic, pe colțul ramei fotoliului, fără să atingă niciodată subiectul, din frică. Străbunica mânca din ea supă, că atât de puțin putea ea să mănânce.
Bunica bea mereu din ceștile astea. Punea frișcă peste cafea, până frișca înghițea linia aurie. O ținea cu multă grație în mână, stând picior peste picior. Spunea că cea mai mare bucurie a vieții ei este că îi trăiesc copilul și nepoata. Aici m-am oprit și am privit-o. Îndurase războiul, foametea, lipsa posibilităților, mariajul dificil, sărăcia, munca fără zile libere, uneori și de sărbători, fără să-și fi dorit altceva. Înainte să moară, ne-a spus: „Îmi pare rău că vă fac probleme și că a trebuit să veniți așa brusc, aici”.
Ceașca e pe masa mea, e plină cu cafea, am pus și frișcă tot peste linia aurie și mă gândesc cât mi-a modelat caracterul ceașca asta cu toți oamenii pe care i-a conținut. Rob Montgomery a spus ceva atât de frumos și de adevărat: „Oamenii pe care îi iubești devin fantome înăuntrul tău și în acest fel îi ții în viață”. Din ceașca asta beau, curprinsă de sentimentul siguranței de altădată, când ceașca încălzea mâinile celor care mă asigurau că totul va fi bine.
După ce înghit ultima sorbitură, sunt în curtea cu cișmea. A ieșit zmeura. Din bucătăria de vară vine miros de sos de roșii de grădină. Rufele se usucă în soare. Mănânc un baton cu mac uns cu unt și miere. Mă îndrept spre dulapul bleu, cu vitrină și sertare pline de ațe, ace, cercei, mărgele, chei, cuie, nasturi. Lângă acesta, deasupra chiuvetei, e oglinda fără ramă, în care mă vedeam peste umărul bunicii care mă ținea strâns la piept când mă dureau dinții. Patul e mic, deasupra lui stă icoana dintr-o nucă pictată a Sfântului Ioan Botezătorul, tăblia are urma unei gume de mestecat, cu care i-am lipit eu părul bunicii când dormea. Sunt multe perne în care te poți adăposti, până și de tine. Mai sunt o masă și o sobă Vesta și niște amintiri. Totul a fost vândut.