A plouat, timp în care am făcut un tiramisu. Puțin, dar suficient timp, cât să realizez că ploaia portează spre trecut mai mult ca orice fenomen meteo, social sau estetic. Sar peste niște bălți într-o altă primăvară, am părul mai lung ca acum și mai blond, sunt inerent fragilă, stau în dreapta lui, conduce și e seară, nu simt frică și peisajul are o tăcere proprie, care nu mă deranjează. Văd lumina farurilor și a reclamelor distorsionată prin picăturile de pe geam. Plouă dirty & tandru, cum nu va mai ploua niciodată înaintea unei despărțiri. După-amiaza unei zile ploioase de iarnă fusese ziua în care renunțasem la canapeaua cognac din piele decolorată de soare, cu care împărțisem lacrimile și secretele ani buni, în favoarea uneia deep-blue, din catifea, de care la acea dată nu mă lega nimic, ba, mai mult, îmi părea un element ostil, un intrus. O condusesem cu privirea pe cea veche până la scoaterea ei pe ușă, lăcrimând sincer și firesc din punctul meu de vedere, dramatic și neobișnuit pentru cei trei bărbați care o cărau și pentru care eram aproape imposibil de înțeles. Ploua teribil și știu că am închis ușa camerei din care părea că am smuls o bucată de viață. Ploaie era și când am început să scriu primul volum de poezie Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, ploaie a fost și la primul mare concert la care am fost, ploaie a fost în multe situații petrecute, pe care le păstrez în camere pe care le vizitez uneori nemotivat și nedorit, așa cum numai amintirea involuntară poate dicta. Cu toții avem linkuri de portare spre zone pe care nu ni le dorim reamintite sau activate.
Orice încercare de a uita ceva în mod volitiv implică în subsidiar o atenție ce verifică din când în când dacă uitarea s-a petrecut, iar rezultatul este exact celălalt, prin păstrarea în atenție a unui lucru, de fapt, nu facem decât să ni-l amintim. Sperăm însă cu toții ca salvarea să vină din uitarea pe marginile curbe ale timpului, uitarea organică, fără nicio intervenție de ordin voluntar, putând fi astfel calea decontaminării de încărcătura amintirii. Sperăm însă nerealist. Orice emoție, indiferent că la nivel socio-cultural am învățat să o numim și să o conotăm ca fiind bună sau rea, este, de fapt, aceeași emoție bazală și doar intensitatea ei produce memorabilitate, nicidecum valențele ei de good or bad. Primul sărut nu va fi niciodată uitat, la fel prima iubire sau prima naștere, prima dată când ai fost rănit sau prima dată când ți s-a arătat dragoste, așa cum ai așteptat, prima dată când ai simțit că asupra ta s-a produs un abuz sau prima dată când ai primit o doză de bullying, prime dăți, care, însoțite de halou emoțional, vor sta nu doar legate de tine, ci vor fi parte din tine, memorate și cu probabilitate mare de a ți le aminti arbitrar, oricând.
În uitare să nu te încrezi e mesajul pe care aceste linkuri, să le punctăm acum, determinate faptic în cazul meu de ploaie, propagă emoții și evocări.
The return of the repressed este o pagină textilă din cartea Ode à l’oubli, creație a lui Louise Bouregoise, dar, de fapt, este sugestia că uitarea nu poate fi întotdeauna de încredere. Începând cu prosoapele cu monogramă, vechi de 60 de ani, de când Louise se căsătorise, și continuând cu haine și textile ce i-au aparținut, cele 32 de pagini de țesături par parcă reconfigurate pentru a aminti că erau uitate. MOMA, locul unde se găsește lucrarea, lansează două interogații: în timp ce a disecat și sudat aceste fragmente în Ode à l’oubli, a eliminat Bourgeoise toate amintirile pe care acestea le conțineau sau acest proces era pentru Bourgeoise un act de compactare și masticație, doar pentru a-și putea devora și conține aceste amintiri. Oricum ar fi, una dintre concluziile finale stipulate susține că, indiferent că ar putea fi o intervenție orientată spre exterior sau interior și chiar în ciuda faptului că ea conține trăiri și gânduri personale, rezultatul este lipsit de conținutul criptic al poveștii adevărate, astfel Ode à l’oubli ar putea fi, de fapt, privită ca un hommage adus uitării colective, care șterge orice amănunt al subiectivității.
În Regarding the pain of Others, Susan Sontag face o analiză din care desprindem ideea, deja arhicunoscută, aceea că nu putem uita, dar nici că am vrea cu adevărat. Amintirea este, până la urmă, un act de etică, spune Susan. De etică, pentru că doar memoria este cea care ne permite să avem încă o relație cu cei dragi care au murit. Astfel, înrădăcinată în natura noastră umană, stă această teamă ca nu cumva, lăsând să se aștearnă uitarea peste cei care nu mai sunt, să devenim lipsiți de etică. Așadar, după spusele ei, inima și amnezia par să meargă împreună, însă istoria colectivă a lumii, cu rănile pe care războaiele, nedreptățile și moartea le-au produs, spune altceva, cerând uitare pentru a face pace, iar acest lucru ar fi imposibil pentru că ar fi necesar fie ca memoria să fie defectuoasă, fie ca memoria să fie limitată. Pe scurt, cum nici uitarea, nici amintirea nu poate fi controlată, soluția unică este înțelegerea. Nu admiterea, ci efectiv înțelegerea, chiar și a durerosului fapt că ființele umane de pretutindeni sunt capabile să-și facă rău unele altora.
Încă plouă la mine și o singură reîntâlnire a lui Rick cu Ilsa a fost suficientă, pentru ca ceea ce se credea uitat să se dovedească neadevărat. We’ll always have Paris nu e o frază de adio, e doar un toast bittersweet pentru trecut și pentru amintirile unor crossed-lovers, într-un oraș care nu se va putea șterge din memorie și care le va conserva pentru totdeauna dragostea.