Premiera „La Clemenza di Tito”, cu care Opera Națională din București a închis stagiunea actuală, dând două reprezentații, 29 – 30 iunie 2023, a fost una așteptată cu interes major de către publicul meloman.
Crenguța Manea, critic de teatru, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru (AICT)
Spectacolul reprezintă premiera românească a operei lui Mozart (și nu una absolută, cum greșit a mai fost menționat în mass-media; ex. Gândul). Apoi, montarea spectacolului are semnătura reputatului regizor Gabor Tompa, aflat la prima colaborare cu teatrul liric bucureștean, și, nu în ultimul rând, prezența la pupitru a dirijorului Abel Tompa, care debutează pe scena de aici.
Clemența poate fi definită drept capacitatea de a ierta, de a răspunde cu dragoste față de cel care ți-a trădat încrederea, așteptările, speranțele – după modelul exemplar cristic, față de cel pe care l-ai prețuit și respectat. Sigur, între cel care oferă și cel care se bucură de clemență intervine raportul de putere; a avea îndurare față de cineva care a greșit în fața autorității statale sau a celei divine, mai presupune acceptarea și a propriilor greșeli făcute în aprecierea învinuitului, a propriilor slăbiciuni sau micimi.
De aceea, cred că, în limba română, cea mai adecvată traducere a titlului operei La Clemenza di Tito este Îndurarea lui Titus; de altfel, există și varianta Mărinimia…, care presupune și o anume magnificență – strălucire, măreție.
Opera lui Mozart a avut premiera la Praga (6 septembrie 1791), contextul socio-politic fiind celebrarea încoronării lui Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman, ca rege al Boemiei. Era de domeniul evidenței dorința de a-l glorifica pe Împărat; comanda adresată lui Mozart pleacă de la libretul lui Pietro Metastasio (deja fusese transpus pe muzică de aproape alți patruzeci de compozitori, de-a lungul timpului); povestea este bazată pe viața împăratului roman Titus Flavius Vespasianus, cu câteva idei preluate din Viața celor 12 cezari scrisă de Suetoniu și a fost elaborată de Metastasio în 1734.
Teatralitatea textului scris de Metastasio este una indiscutabilă; traducător al unor extrase din „Poetica” lui Aristotel“, autor de eseuri critice de tendință neoclasicistă, fost membru al academiei „Arcadia”, Pietro Metastasio este considerat unul dintre creatorii melodramei, această specie fiind definită ca o hibridizare a tensiunii dramei eroice și a sentimentalismului idilic, conflictul tragic dizolvându-se în muzicalitatea lirică a poemului. Sunt tot atâtea argumente pentru care Gabor Tompa consideră această lucrare mozartiană drept una de un profund dramatism, comparabil cu cel al operei shakespeariene.
Libretul pentru La Clemenza di Tito este construit pe două direcții ale acțiunii dramatice, cea politică – ascensiunea la tron a Împăratului Titus Vespasianus, conflictele generate de instalarea noii puteri, și cea a poveștilor de dragoste dintre Servilla și Annio, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceea dintre Sesto și Vitellia, toate personajele aflându-se în primul cerc apropiat puterii.
Cele două direcții se întretaie, se explicitează și se amplifică reciproc, culminând cu incendierea centrului puterii religioase și de stat, Capitoliul Romei antice, rezultat al complotului organizat de Sesto, pentru a-și dovedi dragostea față de Vitellia și a o cuceri. Iar decizia Împăratului Titus, aceea de a-i ierta și pe Sesto și pe Vitellia, este una dintre cele care confirmă marea valoare a Cezarului, ca om politic echilibrat care se lasă îndrumat și de sentimente ce fac dovada bunătății firești.
Despre opera lui Mozart La Clemenza di Tito, lucrare din ultima perioadă de creație a compozitorului, regizorul Tompa Gabor afirmă: „Cred că în muzică, în recitative, în arii, se poate simți această sensibilă cunoaștere a profunzimilor sufletului omenesc: a femeii, a bărbatului, a aspirației spre putere, a sufletului curat, a sincerității, a minciunii, a prieteniei, a devotamentului față de cineva; toate tipologiile umane sunt diferențiate și scrise cu niște amănunte și detalii nemaipomenite, în muzică și în situațiile dramatice”.
Dacă asupra coerenței interpretative muzicale, a nuanțării tehnice prin instrumentele specifice artiștilor lirici, nu am specializarea pentru a face aprecierile necesare, se poate observa în interpretarea actoricească un anume ,,joc în poză”, descriptiv și îngroșat, corect dar oarecum vetust; e posibil ca rularea prin reprezentațiile stagiunii viitoare, să aducă un plus de spontaneitate și de culoare, astfel încât spectacolul să capete mai mult adevăr scenic.
Dinamic, expresiv, bogat în prezența sa scenică, este Corul; Gabor Tompa tratează acest „personaj colectiv” în ipostaze diferite, bine conturate: excursioniști la Capitoliu, cetățeni ai Romei, complotiști ai lui Sesto, reporteri la conferința de presă ocazionată de decizia publică a lui Titus, aducând astfel spectacolul într-un prezent la zi.
Întreaga bogăție a emoțiilor și sentimentelor ce străbat viața personajelor, este transpusă într-un spațiu recent contemporan; despre această alegere făcută în tandem cu Adrian Damian, scenograful montării, regizorul Gabor Tompa face precizări:
„… O analogie care m-a inspirat și a fost greu să o ocolesc: astăzi cel mai puternic stat din lume este SUA, așa cum a fost și Imperiul Roman; în capitala SUA, Capitol Hill este un simbol al puterii și copia perfectă a Capitoliului roman, aidoma aceluia; (…) deci, am transpus simbolul în decorul de la „…Tito” către Capital Hill, care a fost și el atacat, devastat. Încă există controversa „cine a încercat să pătrundă în Senat, în ianuarie 2020?”, dar este o analogie pe care nu a trebuit să o ratăm.”
Capitol Hill, dincolo de sediul Congresului SUA, este simbolul democrației, și nu doar a celei pe care sunt făurite SUA; există în această soluție scenografică intenția regizorului de a intra în dialog cu spectatorii – ceea ce teatrul face de mii de ani, iar opera clasică europeană, având de la nașterea sa dorința expresă de a reînvia teatrul antic greco-roman, nu putea ocoli dialogul direct cu publicul.
Gabor Tompa are o sensibilitate artistică atent exersată la presiunea pe care imperativele prezentului o exercită asupra fiecărei conștiințe treze.
Raporturile de putere dintre personajele aduse la viață în spectacolul La Clemenza di Tito, ca și dramatismul relațiilor și sentimentelor ce îi leagă pe eroi, sunt bogat înfățișate scenic, spectatorilor fiindu-le rezervată bucuria melosului mozartian. La fel, pentru spectatori rămâne și întrebarea dacă a ierta în numele puterii care ți-a fost dată, în ordine divină sau mundană, este o soluție și în ce circumstanțe este un act moral salutar.
Aria finală a Împăratului Titus – „…Scurtați zei veșnici, scurtați-mi zilele în clipa când binele Romei încetează să-mi mai fie grija.” este argumentul luminos; binele comun este aspirația care a însuflețit idealuri și a dat echilibrul necesar societăților umane.
Opera Națională București, La Clemenza di Tito; Gabor Tompa – regia; Abel Tom – dirijor; Adrian Damian – decoruri; Luiza Enescu – costume; Cristian Șimon – lumini; Daniel Jinga, Adrian Ionescu – maeștri de cor.
Distribuția reprezentației din 30 iunie 2024
TITO – Andrei Lazăr;
VITELLIA – Rodica Ștefan;
SERVILIA – Mădălina Barbu;
SESTO – Florentina Soare;
ANNIO – Adelina Cociobanu
PUBLIO – Damian Vlad.