În general, în luna martie sărbătorim femeia și mama, ceea ce e minunat. Ne-am gândit însă să onorăm și acea zână a copilăriei și anume Bunica. Care, pentru semnatarele paginilor care urmează, a fost (și rămâne) inspirație, model, siguranță, port în furtună, iubire. Sperăm să vă bucure amintirile noastre din casa bunicilor, cum ar fi spus Teodoreanu și să vă trimită într-o călătorie de regăsire pe ulița copilăriei.
Prima mea amintire este cu ea – sunt mică, foarte mică și foarte fericită într-un leagăn din lemn atârnat de catul ușii de la dormitor. Ea îmi zâmbește cu acel zâmbet de 1.000 de sori pe care nu îl voi uita toată viața. Cu o mână mă împinge în leagăn, iar cu cealaltă soarbe din omniprezenta ceașcă de cafea.
Pe atunci, nechezol. Pentru că vremurile de belșug în care se născuse bunica se sfârșiseră de mult. Averea fabuloasă câștigată prin muncă grea de tatăl ei (străbunicul meu cu care îmi spunea că semăn leit și de la care am moștenit probabil gena de antreprenor) fusese confiscată de comuniști, capul familiei făcuse prompt apoplexie și o lăsase văduvă pe mama ei, străbunica mea. Văduvă cu șase copii și fără să fi muncit o singură zi în viață.
Atunci se terminase cu bucuria din casă, atunci se terminaseră cariere și posibilități de studii superioare – pentru că fiecare trebuia să muncească pentru a supraviețui. La început, îmi povestea, mâncaseră, pur și simplu, frunze de la dudul din curte, bine asezonate cu sare. Dar cât să supraviețuiască șapte oameni din frunze?
Așa că Georgeta, Odeta după cum o alinta tatăl ei, singura fată din familie, de o frumusețe rară, dar deja cu o căsnicie extrem de nefericită la activ, s-a apucat să trăiască singura viață posibilă în comunism pentru o „fiică de chiabur, dușman al poporului”: muncă multă și grea, bani puțini, un mic apartament la bloc de la casa-palat atât de semeață încât „germanii intraseră călare în ea” și doar amintirea bijuteriilor, rochiilor din mătase și a servitorilor din casa de burghezie tihnită.
Toate datele, deci, pentru depresie și amărăciune. Dar nu am întâlnit niciodată o persoană mai luminoasă, mai credincioasă, mai optimistă, mai încredințată că „și mâine e o zi” – de altfel, era sigură că Scarlett și Rhett au rămas împreună.
De la ea am fascinația pentru cărți, blândețea, empatia, pasiunea pentru perle. Și capacitatea de a iubi. A fost pentru mine mentor de viață, de carieră, inspirație, sfetnic, partenerul preferat de discuție. Și acum, la aproape 20 de ani de când a plecat să mă aștepte dincolo, simt la fel de puternic acea certitudine pe care mi-o insufla, prin simpla prezență, că totul e posibil și că totul va fi bine. Și că sunt specială. Indiferent de micile și uneori teribil de marile prostii cu care am necăjit-o sau chiar i-am frânt inima, nu a încetat vreodată să îmi spună și să îmi arate cât de mult mă iubește. O mică mustrare a ei mă durea mai mult decât îmi imaginez că aș fi resimțit o bătaie zdravănă, iar bucuria ei atunci când reușeam ceva era tot ce îmi trebuia ca să simt că zbor.
Mare, foarte mare cititoare, m-a învățat literele de foarte mică, așa că la cinci ani mă delectam cu Robinson Crusoe, iar pe la șase cu Jane Eyre (din care evident că nu am înțeles mare lucru, în afară de chinurile micuței Jane, dar pe care am reluat-o cu mai mare succes apoi). Sub îndrumarea ei am devorat Maupassant, Zola, Thackeray, Teodoreanu, Sadoveanu, Dickens – absolut tot ce îmi cădea în mână. Iar ulterior le discutam în serile noastre de tihnă. Pentru că mereu era disponibilă pentru mine, indiferent de momentul zilei sau al nopții și așa a rămas până în ultima clipă.
Nu avea bani, așa că, dincolo de ocazionala înghețată bicoloră în Cișmigiu sau o carte, nu își permitea să mă răsfețe așa cum ar fi vrut, dar mi-a dat, în schimb, tot timpul ei, toată energia ei, toate speranțele ei. De la ea am prins pasiunea plimbărilor lungi, care mi-au rămas și acum singurul mod în care reușesc să mă relaxez. Și chiar și acum, după aproape 20 de ani, vorbesc în continuare cu ea în gând sau râd când îmi amintesc de micile ei idiosincrazii cu care ne distram împreună – de la ea am moștenit simțul umorului, pofta de a râde și bucuria lucrurilor mici care, adesea, sunt mari binecuvântări. Tot de la ea am învățat autoironia, care mă ajută să nu mă iau prea în serios nici pe culmi, nici în văi.
Uitându-mă în urmă, îmi dau seama că nu mi-a ținut niciodată predici sau discursuri, pur și simplu, a trăit frumos sub ochii mei. Cu credință și dragoste. Și, spun din nou, a vorbit mult cu mine. De la primele cuvinte pe care le îngânam, m-a tratat ca pe un egal, ca pe un partener de discuție, nu m-a pus niciodată la colț, la locul meu, nu mi-a spus niciodată că sunt doar un copil – ci întotdeauna gândurile mele, trăirile mele, părerile mele, planurile mele au contat pentru ea. Și le-am analizat împreună, cu seriozitate, la o cafea. Și la o prăjitură Indiana – care a rămas și acum preferata mea, pentru că o văd pe ea așezată în fața mea la cofetărie, iubindu-mă. Sorbindu-mă din ochi, convinsă că sunt cea mai minunată făptură care a pășit vreodată pe fața pământului.
Mă bucur mult că sunt creștină, pentru că știu că ne vom revedea. Și că vom avea din nou șansa de a discuta, așa cum îmi amintesc că o îndemnam seara târziu când nu aveam somn și mă strecuram la ea în dormitor – „Hai să discutăm, mami” – despre micile și marile mistere ale vieții, despre David și Goliat, despre tărâmul făgăduinței, despre închisorile comuniste, despre o rochie pe care mi-o doream sau despre importanța iubirii. Și a consecvenței, fără de care nicio iubire nu rezistă.
Știu că știe cât de mult îmi lipsește, că mă gândesc la ea și sper că e mulțumită de mine și de alegerile mele, dar și de luptele pe care le duc, fără de care viața ar fi doar o predare. Și știu că mă vede când îmi pun perlele și îmi cumpăr câte o Indiana.