Zilele acestea marcăm 34 de ani de la apariția primelor scântei ale revoluției din 1989 în Timișoara, orașul premierelor și al scânteilor, capitală europeană în 2023 și oraș care va rămâne marcat cu caractere aldine cursive și încercuit pe harta României și a Europei, sper eu, pentru anii viitori.
Am avut plăcerea de a participa recent la o parte din ritualul de închidere care mi-a oferit o ultimă perspectivă asupra evoluției acestui oraș pe care l-am vizitat de 8 ori pe parcursul acestui an: de fiecare dată cu alt scop, cu altă misiune, cu altă pornire care m-a animat și m-a atras. De data aceasta am făcut o vizită fulger: 6 muzee descoperite în 6 ore, fix cât timp am avut între două călătorii cu avioane arhipline care arată desigur apetența pentru un „du-te vino” zglobiu între cele două capitale. Aș zice „Blitzbesuch”, dar cuvântul „blitz” încă are o conotație de durere și duferință, și doar una dintre cele 6 muzee m-a dus pe acest palier afectiv greu de dus. În plus, în niciuna dintre expoziții nu e deloc recomandat să fotografiezi cu blitz-ul, așa că să abandonăm acest termen copleșitor pentru moment. Să îi spunem vizită „fugace”.
Orașul a evoluat circular, și-a dobândit gălăgios și impetuous titlul de capitală europeană a culturii și la fel a și încheiat această călătorie care a adus muzica, teatrul, arta pe scenele orașului. Una dintre aceste scene care a explodat anul acesta de artă și de efuziunea publicului care a stat răbdător la cozi uriașe pentru a-și vedea marii maeștri este cea a Muzeului Național de Artă Timișoara, sau vechiul Palat Baroc, care i-a găzduit postum pe 2 dintre marii artiști români: Brauner și Brâncuși. Forțe publice și private au împins acest demers ritualic de a puncta evenimentele curajoase ale punerii artei pe primul plan într-un oraș ale cărui nevoi sar timid nivel cu nivel pe piramida nevoilor lui Maslow. Nivel cu nivel, Timișoara a ars niște etape și a călătorit câteva galaxii în lumea artei contemporane care mai degrabă ridică multe întrebări la care nu are nimeni răspunsul. Și nici nu trebuie găsit răspunsul, nici nu cred că există un unic răspuns, ci mai degrabă o infinitate de întrebări care (între)deschid minți și suflete către artă și cultură.
Pe Brauner, unul dintre cei mai de seamă protagoniști ai mișcării de avangardă în perioada interbelică în România, l-am văzut cu „Invenții și magie” în mai la Timișoara în viziunea curatoarei Camille Morando, iar acum îl putem vedea cu al său „Între oniric și ocult” la București, în viziunea lui Călin-Alexiu Stegerean, cu o rezonanță suficient de puternică astfel încât să intuim universul acestui mare artist. Pe Brâncuși îl puteți vedea până pe 28 ianuarie la Muzeului Național de Artă Timișoara, puteți lua bilete online sau puteți intra ad-hoc, în orice caz, pregătiți-vă să vă mijiți ochii și să vă căscați sufletul într-o expoziție cu un clar-obscur bine punctat pentru a domoli emoțiile celor mai slabi de înger. Eu l-am văzut pe Brâncuși pe două ori anul acesta, simțeam nevoia de o reîntâlnire mai domoală decât trăisem la deschiderea din septembrie, cu atât mai mult cu cât tururile ghidate susținute de mediatorii culturali din muzeu pot fi extrem de diverse și se potențează reciproc. Așa că vreau să integrez universul brâncușian ca parte din expozițiile care mi-au adresat mie câteva zeci de întrebări la festivitatea de închidere a capitalei culturale Timișoara 2023. Patrimoniul reactivat îmi provoacă cea mai mare bucurie: să simt că un spațiu cândva lăsat la periferia integrării sociale capătă viață nouă, scop nou, haine și culori noi îmi dă furnicături pe șira spinării. Dacă vreți să trăiți 6 ore intense de vizite culturale și de furnicături artistice, vă recomand următorul traseu „fugace”, cât mai prindeți capitala culturală europeană pe poziții:
- Muzeul Național de Artă din Timișoara, cu două expoziții care funcționează în prezent până la începutul anului 2024 ca martori pentru două epoci culturale: „Expoziția Brâncuși: surse românești și perspective universale” curatoriată de Doina Lemny (primul eveniment de o astfel de anvergură în ultimii 50 de ani în România, cu 22 de sculpturi, 11 desene, 55 de fotografii și diverse documente de arhivă) și „Catharsis la o margine de lume. Suzana Fântânariu, o retrospectivă”, cel mai amplu eveniment expozițional dedicat artistei care trăiește și creează în Timișoara încă din 1986. Suzana Fântânariu este una dintre cele mai importante artiste contemporane autohtone și este legată inexorabil de numele lui Brâncuși din 2006, mai precis de când a fost prima câștigătoare a bursei de creație Constantin Brâncuși la Cité International des Arts din Paris în 2006 printr-o selecție a 120 de dosare artistice cu proiectul „Atelier Deschis”, prin intermediul ICR. Expoziția Suzanei Fântânariu de la MNART poate fi văzută până în 30 mai 2024 cu cele peste 130 de lucrări inovatoare în tehnici diverse (grafică, desen, obiect, carte-obiect, instalație, gravură, performance) alături de un vast fond documentar dedicat artistei: fotografii, materiale multimedia, cataloage, broșuri, texte de autor.
Muzeul Național de Artă Timișoara este găzduit din 2006 de Palatul Baroc ca instituție independentă, administrând colecții de arte plastice europene, artă decorativă, bănățeană, modernă românească și contemporană, precum și operele lui Corneliu Baba. Palatul Baroc reprezintă unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Timișoarei, făcând parte din programul de modernizare edilitară dezvoltat în regiunile nou încorporate de Casa de Habsburg în secolul al XVIII-lea. El simboliza puterea imperială. De-a lungul vremii, până după Al Doilea Război Mondial, Palatul Baroc a găzduit la parter sediul administrativ, iar la etajele I şi II, locuinţele funcţionarilor administraţiei (fiind astfel numit și Palatul Vechii Prefecturi). În cei aproape 300 de ani de existenţă, Palatul Baroc şi-a schimbat de mai multe ori denumirea în funcţie de politicile dominante şi de reorganizarea administrativă a oraşului, astăzi fiind un pol cultural fascinant și extrem de activ – lucru dovedit de cozile de oameni care doresc să viziteze expozițiile fanion care au loc aici.
- Clădirea Art Encounters m-a atras la fiecare vizită, acest lucru fiind valabil și acum datorită expoziției regretatei Ioana Nemeș, una dintre cele mai importante artiste contemporane ale generației sale. Expoziția intitulată „Rituals, Keepers and Storms” curatoriată de Diana Marincu și Kilobase București realizează un decupaj din creația remarcabilă a artistei pe perioada 2009-2010, refăcând una dintre direcțiile tematice majore ale laboratorului său creativ. Expoziția este de fapt doar un nucleu, o prefigurare a unei cercetări mai ample și a unui proiect de recuperare a memoriei artistei. Este vorba despre ritualuri reimaginate în prezent, totemuri are vechiului care se rostogolesc în contemporan, despre ciclicitate și manifest al valorilor. Am văzut sculpturi, instalații și picturi din seria Relics for the Afterfuture (Brown) care dovedesc o combinație surprinzătoare de materiale naturale (coarne, lână, lemn, blană) și metode tradiționale transmise din generație în generație de artizani din Maramureș, Vrancea, Brașov, cu materiale și tehnici de producție contemporane: rășini sleek, faianță, beton. Mesajul transmis la scală și proporție „urieșească” este că ne putem imagina noi ritualuri pentru un altfel de viitor infuzat de primordial. Folclorul nu este la Ioana Nemeș parte dintr-o agendă naționalistă, ci dintr-un optimism care reinventează tradițiile. România maro este cea a pământului, naturalului dar și a noroiului și a lutului. Trandafirul minimalist devine și el maro și pixelat, așa cum în lumea de astăzi trebuie să cauți frumosul și speranța dând la o parte formele complicate și infuzia de maximalism țipător. Dacă majoritatea lucrărilor sale au dimensiuni impresionante, Ioana Nemeș a realizat și desene micro, ca o bandă desenată a isteriei inspirate de Cazul Tanacu. În plus, expoziția este presărată de pereți colorați și marcați de citate și simboluri pe care Ioana Nemeș le-a folosit pentru a-și identifica zilele ce meritau marcate: așa-numitele „Monthly Evaluations”. Expoziția va fi deschisă până pe 9 martie 2024 și va putea fi vizitată la sediul Fundației Art Encounters din Timișoara de marți până sâmbătă, între orele 12:00–18:00, oferind câte un tur ghidat în fiecare sâmbătă, de la ora 17:00.
- Am văzut în premieră fragmente din expoziția pavilionului bienalei de la Veneția care va fi itinerat în 5 orașe din România: primul a fost Timisoara, la ISHO unde expoziția va putea fi admirată până pe 15 ianuarie.Următoarele orașe vor fi Cluj, Reșița, Iași și București (unde se va încheia periplul, chiar la Romanian Design Week 2024). Am discutat cu Emil Ivănescu despre conceptul bienalei: Africa și laboratorul viitorului, și despre cum proiectul lor s-a pliat pe tematica de anul acesta. Pavilionul României s-a axat pe conceptul de inventică (cu accentul pe invenții pierdute, care dacă ar fi fost puse în practică ar fi putut schimba lumea) și inovație aplicate în practică de arhitectură contemporană românească, în demersul tehnologic și pe impactul educațional. Mi-au plăcut mult proiectele românești arhitecturale realizate în ultimii 20 de ani: Casa de Lut de la Capul Dolosman, Take A(l)titude, Școala de la Bunești, A Iași for the Future, studii de caz valoroase pentru eforturile contemporane ale arhitecților români, alături de echipe interdisciplinare, pentru a inova în contextul arhitecturii și practicilor de proiectare. Vedeta expoziției a fost automobilul lui Persu, prima mașină aerodinamică din lume cu roțile în carcasa fuselajului, cu care inventatorul român Aurel Persu a câștigat patente internaționale la începutul secolului XX (brevetul pentru această inventie a fost înregistrat în 14 noiembrie 1922 și a fost validat de un document cu nr. 402683 din 19 septembrie 1923 în Germania, apoi în 8 noiembrie 1927, invenția a fost validată și în SUA). Persu a conceput această mașină cu scopul de a reduce consumul de petrol și poluarea, cu aproape 70 de ani înainte ca agenda globală să imprime în practica industrială de design și de arhitectură aceasta direcție. Automobilul aparține de Muzeul National Tehnic „Dimitrie Leonida” din București și a fost restaurat de Marin Florian de la Retromobil Club și itinerat datorită bienalei. În cadrul expozitiei mai pot fi admirate alte doua vehicule istorice din patrimoniul Muzeului Tehnic „Dimitrie Leonida”: automobilul Sarmis EM 4K din 1976 construit de Iustin Capra și automobilul electric N.A.G. din 1910. Sunt expuse, de asemenea, și istorii ale unor invenții și inovații românești de la începutul secolului, a căror implementare a fost blocată de birocrație și alți demoni și care ar fi rezolvat cu mulți ani în urmă actualele probleme globale, sub spectrul inspirat de „lost inventions”.
- Muzeul Apei a fost recent restaurat și inaugurat, în anul Capitalei Europene a Culturii, introducând în spațiul public un important obiectiv de patrimoniu industrial, vechea Uzină de Apă Urseni, după un amplu proiect de reabilitare, o investiție a companiei regionale de apă, Aquatim. Complexul muzeal acoperă o suprafață construită de circa 2.700 mp și include trei clădiri istorice în stil Secession industrial, aparținând vechii uzine, cu echipamentele tehnologice bine păstrate și puse în valoare și un pavilion de acces nou foarte bine integrat din punct de vedere arhitectural, un spațiu generos și versatil, ce găzduiește expoziții temporare și diverse evenimente culturale. Trei dintre cele patru clădiri sunt accesibilizate cu dotări pentru persoane cu mobilitate redusă. Vizitatorii pot explora principalele stații de pe parcursul tehnologic al apei, forajele, filtrarea și pomparea și se pot relaxa în parcul uzinei, un spațiu verde cu alei, bazine decorative și zone de recreere. Uzina de Apă Urseni, prima stație de tratare a apei din Timișoara, este o piesă valoroasă a patrimoniului cultural si industrial al orașului. Ea a fost dată în folosință la 1 iunie 1914. Totul a început cu un tânăr inginer absolvent al Politehnicii din Budapesta, Stan Vidrighin, originar din Rășinari, Sibiu, care a fost transferat la Timișoara, oraș mlăștinos cu nenumărate probleme legate de lipsa apei potabile (cele mai neplăcute fiind de ordinul dizenteriei și al holerei). Stan Vidrighin a primit misiunea de a rezolva problema cu apa a orașului mlăștinos. S-a hotărât să înceapă cu canalizarea și epurarea, mergând în diverse orașe europene să se documenteze cum funcționau sistemele lor: Dresda, Berlin, Hamburg, Strasbourg, Karlsruhe, Londra. Când s-a întors la Timișoara a început construcția întâi a sistemului de canalizare, finalizat în 1912, iar apoi a celui de alimentare cu apă. Întregul angrenaj gândit de el atât estetic cât și funcțional (similar cu orice construcție de patrimoniu industrial de început de secol XX) a funcționat până în 1990. De atunci și până la transformarea în obiectiv de interes turistic și cultural, s-a aflat în conservare, clădirile și echipamentele tehnice fiind păstrate de compania de apă într-o stare foarte bună.
Dincolo de expoziția permanentă care este fascinantă atât pentru copii cât și pentru adulți pentru a înțelege traseul apei din acvifer până la robinet în stare purificată, muzeul găzduiește expoziții, instalații, intervenții culturale: dans contemporan, ateliere cu copii, spectacole, concursuri de educație ecologică. Este un loc viu care și-a propus să atragă un public divers între pereții săi industriali. Eu am văzut expoziția „În uz acostare, în larg elocvență mucalită” de Ioana Gheorghiu care poate fi explorată până pe 20 decembrie și expoziția „Aluviuni și termocline” care își are finisajul pe 22 decembrie. Mi-a plăcut mult instalația performativă sonoră concepută de Sașa-Liviu Stoianovici în spațiul subteran al „Fântânii nr.1” (supranumit și OZN-ul, datorită geometriei sale supra-spațiale) pornind de la diverse înregistrări ale apei. Printre cele 12 sonde conectate prin țevi albastre extrem de estestice, straturi de ploi, valuri, râuri de munte, sunete din natură (re)mixate și procesate în timp real se adună într-un uriaș flux de energie care te invită deopotrivă la meditație și ascultare.
Am stat de vorba cu Anabella Costache, manager de proiect a muzeului, care m-a plimbat prin toate încăperile muzeului în timp ce coordona diverse acțiuni care aveau loc concomitent în muzeu și răspundea la zeci de telefoane. Alături de ea mi-a plăcut mult imersiunea cale de aproape 10 metri sub pământ, într-una dintre rezervele de apă subterană de unde se aproviziona cândva Timișoara. Dincolo de ziduri, dacă pui urechea să asculți vocea transfigurată a cimentului, dacă închizi ochii îți poți imagina susurul din acvifer. Dar clădirea mea preferată a fost Deferuginatorul 1, unde avea loc filtrarea, cea mai importantă etapă din cursul apei potabile. Apa din subteran are în general substanțe care depind de tipul de sol din care este apa extrasă și care trebuie îndepărtate pentru a fi 100% potabilă. Mlaștinile din Timișoara conțineau fier și mangan, iar filtrarea se făcea cu ajutorul cocsului, un cărbune industrial, care acționa ca un burete ce reține fierul. Apa care intra în contact cu cocsul se filtra, dar cocsul se încărca la rândul său de fier, așa că trebuia spălat. Pentru asta se folosea o bandă de transport, dar procesul manual de curățare a doar uneia dintre cele 6 camere de cocs dura până la trei luni. Apa ajungea apoi în filtre cu nisip care rețineau sărurile de mangan, mai fine ca fierul. Nisipul era înlocuit periodic, fiind scos din cilindru cu găleata. Muncă enormă, un angrenaj fantastic care a alimentat cu apă o metropolă uriașă, pornind de la nevoia de apă a unei populații de 50.000 de locuitori, dar anticipând (fascinant pentru acea vreme!) o creștere a populației de până la 60.000. Mi-au plăcut utilajele, echipamentele aflate în stare impecabilă, detaliile de arhitectură industrială Secession, mozaicul, ornamentele, marchiza, tot. Recomand o vizită de cel puțin o oră în acest loc fantastic la nivel educațional și estetic. Muzeul Apei este situat pe Calea Urseni nr. 26 și este deschis publicului cu intrare liberă de miercuri până duminică, între orele 10 și 16.
- Palatul Ștefania, Casa cu Maimuțe sau Casa Totisz, a fost construit în anul 1908, în stilul Secession, de antreprenorul Josef Kremmer senior după planurile arhitectului Székely László. Palatul Ștefania, fosta Casă de Raport a Municipiului, numit astfel din anul 1918 după numele soției lui Rudolf Totis, proprietarul clădirii în perioada interbelică. Clădirea de patrimoniu se afla înainte de 2023 într-o stare de semi-abandon și degradare avansată, deși fusese restaurată și mansardată după proiectul arhitecților Hortensia Botescu și Mihai Botescu în perioada 2000-2002. Odată cu reactivarea datorată capitalei culturale, palatul s-a deschis publicului drept un spațiu neconvențional de circa 286 mp împărțit în mai multe încăperi unde au avut loc expoziții, instalații artistice, performance-uri, proiecții de film, dezbateri și evenimente diverse. De neratat, chiar și dacă doar pe exterior.
Eu am avut norocul să îl văd deschis cu câteva expoziții, fie parte din Art Encounters, fie parte din programul cultural general. De data aceasta am văzut „This is not my Youthopia”, o expoziție colectivă realizată de Asociația Culturală Marginal: 6 tineri din Timișoara au lucrat pe parcursul anului cu o serie de mentori români și internaționali – artiști, curatori, profesori și manageri culturali din lumea artei, științei și tehnologiei, respectiv alături de curatori de la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii (CESI) din București, pentru a dezvolta noi concepte și lucrări de artă. Expoziția reunește amintirile lor, viitorul pe care și-l imaginează, viziunile lor și căutările lor: explorarea temerilor și a așteptărilor, a lumilor interioare și a contextelor exterioare. Expoziția a fost o reflecție critică asupra lumii în care trăim ce pune o perspectivă profundă asupra pierderii, de la locurile care ne înconjoară (case ale copilăriei, magazine de cartier și mediul natural) până la pierderea celor dragi și chiar a propriei identități, într-o lume digitală în continuă expansiune. Totuși, deși expoziția nu vorbește despre speranțe și optimism, materializează pierderea într-o manieră blândă și plină de speranță, cu tendință de acceptare și de acțiune post-acceptare, un incipit de dialog-manifest al evoluției.
- Kunsthalle Bega este un spațiu alternativ și experimental de artă fondat în 2019 la Timișoara de Fundația Calina. Este un loc al liniștii celulare, are aspectul eminamente estetic de intestin parnassian. Mi-a plăcut să îl văd la deschidere, mi-a plăcut și mai mult să îl văd la închidere cu expoziția „Răsucirea. 5 niveluri pentru edificarea Banatului Etern” , despre diverse paliere simbolice ale culturii Banatului istoric, în viziunea co-curatorilor Călin Dan și Celia Ghyka, de neratat până pe 11 februarie, de miercuri până duminică, de la 12:00 la 18:00! De fapt, Răsucirea este un proiect interdisciplinar care și-a propus cercetarea arhivelor, a colecțiilor private și ale unor muzee și ale unor atelierele de artiști, toate semnificative pentru producția, conservarea și valorificarea patrimoniului material și imaterial al Banatului. Rezultatul cercetării este reflectat în această expoziție comparativă, în care co-existența genurilor, tehnicilor și perioadelor istorice produce o instalație cu multiple niveluri de interpretare vizuală și psiho-somatică. Expoziția prezintă într-un mod inedit, ca în niște dulapuri translucide obiecte de patrimoniu și bunuri culturale din colecțiile a 6 muzee din Timișoara, Lugoj, Reșița, Drobeta Turnu Severin și București, și lucrări de artă contemporană din atelierele unor artiști contemporani sau din diverse colecții: Horia Bernea, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Ciprian Mureșan, Paul Neagu, Sorin Neamțu, Șerban Savu, Liviu Stoicoviciu, Bogdan Vlăduță și alții.
Regiunea Banatului a făcut inițial parte din Regatul Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a intrat în componența Imperiului Otoman, fiind înglobată spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Imperiul Austriac. Din 1867 a făcut parte din partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar, fiind împărțit pe linii etnice între cele trei state naționale ale zonei după Primul Război Mondial: România, Serbia și, o foarte mică parte, Ungaria. Aceste influențe istorice se oglindesc în expoziția “Răsucirea”, în obiectele de patrimoniu prezentate care exprimă răsuciri primordial la nivel simbolic dar și estetic. Dacă Banatul a fost contextul geografic, contextul la nivel filozofic a pornit de la peștera lui Platon și răsucirea sufletelor în încercarea de a atinge potențialul, lumina, absolutul. În această expoziție răsucirea capătă multiple valențe prin simple obiecte precum „Fructiera cu statuetă feminină” cu faldurile rochiei într-o dinamică „răsucire”, macheta elicopterului Vuia, furca de tors lână cu oglindă care „răsucește” destine, prin statui gigant sau prin filme proiectate de pe VHS direct pe pereții celulari ai halei contemporane. Mi-a plăcut tare și cred că o să vă placă și vouă.
Dincolo de arta din muzee, evoluția orașului a ajuns și la oameni. Am avut plăcerea de a sta la discuții cu timișoreni autohtoni sau adoptați fie în cursele de ride-sharing, fie la coadă la covrigi și mi-au întărit sentimentul de optimism că suntem pe drumul cel bun. Gabriel, șofer de ride-sharing plecat în Anglia la studii la facultatea de management și la muncă (un fel de work&travel finanțat prin student loan, spunea el) între 2019 și august 2023 mi-a spus că a avut un șoc de când a venit: „Parcuri, parcări amenajate, calitatea asfaltului, pe Cetății s-au schimbat luminile”. Orașul este mult peste nivelul din 2018 și mult peste ceea ce se aștepta să vadă. L-au impresionat „schimbările la nivel de infrastructură”, la nivel cultural nu se dă cu părerea pentru că momentan se concentrează pe a-și găsi un loc permanent de muncă. Dar observă că „se întâmplă lucruri, au loc concerte”, orașul în care s-a întors trăiește și îl bucură.
Diversitatea și complexitatea expozițiilor, a întânirilor, a discuțiilor pe care le-am asimilat pe mai multe paliere cognitive și emoționale mi-a ridicat retorica la fileu: „Ce urmează pentru acest oraș și locuitorii săi dinolo de tragerea cortinei capitalei culturale pe anul apoteotic 2023?” Oare o să survină nostalgia și melancolia post-sărbători, așa cum un copil răsfățat cu cadouri și petreceri aproape în fiecare zi în luna decembrie trăiește o dezamăgire acută când vine luna ianuarie? Sau și-a lăsat cu adevărat această perioadă amprenta la nivel educațional și artistic, astfel încât să se fi creat o continuitate firească, naturală a evenimentelor culturale? Simplul fapt că avem expoziții care își întind antenele dincolo de finalul anului 2023 este un semnal optimist. Așa că eu tind mai degrabă către această versiune, dar timpul își va spune cuvântul și aștept cu răbdare efectele unui an efervescent care a beneficiat de o campanie intensă de comunicare ce a atins (cred eu) mai toate palierele societății.