FacebookTwitterLinkedIn

HONOR, producătorul de smartphones și alte dispozitive inteligente, celebrează Eroii Neștiuți ai sărbătorilor și le face povestea cunoscută în semn de mulțumire pentru timpul, efortul și sacrificiul făcut. #HONORtobewithyou toți cei care ne faceți sărbătorile de neuitat.

În timp ce Crăciunul este una dintre cele mai iubite și așteptate sărbători, există oameni care muncesc pentru a-l face posibil, care se asigură că este special pentru alții. Ei sunt Eroii Neștiuți ai Sărbătorilor. Este medicul care, chiar și în noaptea de Ajun, oferă îngrijire și alinare pacienților. Sau pilotul de avion care îi duce pe pasageri acasă alături de cei dragi. Oameni cu inimile mari din ONG-uri care, de sărbători, vin în ajutorul a mii de oameni aflați în nevoie. Acești eroi își petrec sărbătorile cu devotament la datorie, fiind alături de familie și de cei dragi doar în spațiul virtual, cu ajutorul tehnologiei.

Un român din zece suferă de depresie, la care se adaugă și o lipsă acută de psihoeducație și, mai ales, lipsa unei abordări multidisciplinare în bolile mentale. Deseori, oamenii ajung prea târziu în cabinetul psihologului, epuizați, complet descurajați și lipsiți de resursele necesare pentru a mai duce pe picioare o astfel de boală. depreHUB, proiect inițiat de Asociația Happy Minds și Psih. Yolanda Crețescu, are scopul de a reuni totalitatea serviciilor de consiliere și terapie pentru prevenția, evaluarea, diagnosticarea și tratamentul depresiei.

Psiholog Yolanda Crețescu / Shot with HONOR90

Interviu cu psihologul Yolanda Crețescu, fondator depreHUB, primul HUB antidepresie din România

Motivul pentru care există depreHUB este evident. Cum a apărut ideea unui astfel de portal și care au fost provocările cărora a trebuit să le faceți față pentru a-l pune pe picioare?
Ideea s-a construit în timp. Cu cât observăm că vârsta la care apar simptome de depresie sau anxietate scade, că sunt din ce în ce mai frecvente cazurile cu ideație suicidară, cu atât mai des mă gândeam că trebuie făcute politici de sănătate mintală. Cifrele din proiectele externe arătau o deteriorare emoțională din ce în ce mai mare. Apoi am avut trei cazuri în familiile cărora existase suicid. Acela a fost momentul când am construit structura DepreHUB așa cum este el astăzi. Am avut alături de mine o echipă mică, dar cu oameni minunați. Am lucrat în 2018 și 2019 la ceea ce astăzi vedem ca este DepreHUB – seara, sâmbătă și duminică, pentru că în restul timpului eram în programări. 

A fost și foarte greu, dar este și o mare satisfacție că am reușit să facem acest proiect fără nici o finanțare exterioară. Ne-am dovedit că este suficient să crezi în ceea ce vrei să faci și să ai oamenii potriviți lângă tine.

După lansare, din 10.10.2019, au început provocările. Cea mai mare provocare, pe lângă cea financiară, a fost să găsesc echipa tehnică cu care să pot scala și digitaliza procesele: gestionarea voluntarilor, pentru că astăzi suntem la 239 de psihologi, flow-ul serviciilor pentru beneficiar, suntem la al treilea sistem de centrală digitala, promovarea și marketingul… Dacă DepreHUB nu ajunge la cât mai mulți oameni ca să se poată ști cum și unde poți primi ajutor, este inutil conceptul și toată munca noastră.

Apoi, cel mai important proces de care avem nevoie este legătura mai eficientă cu 112. 112 trimite la noi cazul cu depresie sau anxietate însă avem și noi nevoie de echipe în teren care să poată asigura și fizic suportul cazului în risc, în timp real.

Yolanda Crețescu și echipa sa: Florina Bogdan, Monica Vintilă, Florența Petrică, Alice Crăciun, Andreea Mereuță / Shot with HONOR90

Citesc la dvs pe site că OMS estima că depresia urma să devină în 2020 a doua cauză de deces la nivel mondial. Suntem la finalul lui 2023. E realitatea atât de sumbră pe cât o prognoza OMS? Care e situația în România?
Da, astăzi cifrele confirmă prognoza OMS și o și depășesc. Să nu uităm că, pe lângă fragilitatea emoțională deja existentă, a apărut și pandemia. În România nu știm exact cum este pentru că nu sunt studii care să evalueze echilibrul emoțional la nivelul populației, pe categorii specifice. Internațional stăm bine pentru că nu raportăm. Dar numărul adolescenților care solicită servicii medicale psihiatrice s-a triplat din 2019 până în 2023, a crescut numărul tinerilor care recurg la gesturi fatale. Capacitatea de adaptare a copiilor la solicitările cotidiene a scăzut, stresul și burnout-ul sunt din ce în ce mai des întâlnite.

Se poate vorbi despre singurătatea celor suferinzi de depresie?
Da. Depresia te însingurează. Este o boală care te îndepărtează de prieteni, de hobby-uri, de familie, ești din ce în ce mai trist și mai neînțeles.

E o condiție pe care preferă să o ascundă și atunci se izolează tot mai mult?
În primul rând, nu suntem educați să recunoaștem depresia. Nu știm ce să facem și ce să nu facem. Nu înțelegem profund ceea ce ne spune cel în suferință. Pentru că depresia e “mincinoasă” , ne arată o realitate mult mai sumbră decât este, este foarte greu să fie acceptată de cei din jurul tău, pentru că ei trăiesc în realitatea confortabilă. Apoi, este stigmatizarea bolii psihice.

Cât de greu ajunge să apeleze la ajutor un suferind?
Foarte greu. O dată cu pandemia, oamenii au mai înțeles ce face un psiholog, un psihoterapeut, un psihiatru. S-a făcut multă psihoeducație în media. Poate în exces, aș spune eu. Toți spunem ce sa faci în depresie, dar foarte puțini spunem cum să nu ajungi în depresie. Psihoeducația este obiectivul nostru principal. Pentru toate vârstele.

Persoanele cu depresie preferă să apeleze pentru ajutor la un website sau la o linie telefonică mai degrabă decât la sprijinul familiei sau al apropiaților? De ce?
Da, preferă acest lucru. Avem aproximativ 17.000 de apeluri pe an. Avem sute de cazuri sociale preluate în psihoterapie de colegii mei. Motivul este simplu: cauți un suport specializat și nu ești stigmatizat în mediul tău.

Există anumite categorii afectate în mod predilect de depresie?
Cu o diferență foarte fină aș spune că femeile, tinerii, mediul urban, studiile superioare. Însă depresia nu alege. De la 10 ani la 100, toți putem suferi de depresie.

Este surprinzător că întâlnim numeroși adolescenți și tineri afectați de depresie. Care ar fi explicația? Ce poate face familia pentru ei?
Nu este surprinzător. Ei sunt consecința noastră. Mai mult, mai bine, mai repede, mai protejat, mai nesensibilizat la frustrare, la eșec, mai neantrenat la viață. Este consecința parentingul-ui permisiv, hiperprotector, care a pus copilul în centrul atenției familiei. Context pe care îl caută și nu îl mai găsește altundeva în viață.

Crăciunul pare să fie o sursă suplimentară de stres pentru ei afectați de depresie și anxietate. Cum îi putem ajuta? 
Rețeta e simpla, dar grea. Echilibru, mai puțin e mai bine, împreună, contribuție socială și mai puțină social media.

Ce vă dă satisfacție în activitatea pe care o desfășurați, ce vă motivează să continuați?
Eu sunt un om norocos pentru că m-a ales meseria pe mine. Sunt psihoterapeut adlerian. Țin mereu ca identitatea mea profesională să conțină acest cuvânt: ADLERIAN. Această școală terapeutică mi-a adus cunoaștere, claritate, înțelegere și încredere că indiferent de context voi găsi răspunsul în știință. Asta m-a ajutat să fac din psihologie ceea ce am făcut: proiecte sociale, medicale, militare, educaționale, culturale, politice, cercetare… Meseria mea este pasiunea mea. 

Cum faceți să rămâneți aproape de familie și de cei dragi când sunteți la serviciu / la cabinet?
Aici m-ați prins. De-a lungul timpului, familia mea a avut de suferit și am plătit prețul pasiunii mele. Pe de o parte, i-am insuflat fiului meu ideea că ceea ce faci trebuie să fie cu dedicare și pasiune, pe de altă parte, el a văzut sacrificiul și nu și-l dorește. Este mult mai pragmatic decât mine. Este cumva „gândirea critică” din exteriorul meu, care mă potențează. Vă voi spune ceva ce nici lui nu i-am spus: Fiecare campanie, fiecare proiect pe care îl inițiez, mi-l verific întrebându-mă „Ce ar spune Robert, fiul meu, despre asta?”. Astăzi el este pe drumul lui, nu mai locuiește cu noi de câțiva ani, însă mă surprinde că de fiecare dată când îl sun îmi răspunde. În schimb, eu sunt corigentă la acest capitol. Creez multă frustrare celor din jurul meu pentru că eu nu pot răspunde de fiecare dată… Am plătit cu pierderea câtorva prieteni foarte buni, cu pierderea timpului pe care aș fi putut să-l petrec cu părinții mei până când i-am pierdut… Spun toate acestea pentru că această meserie cere multă disciplină, anduranță și sacrificiu.

Noi, psihoterapeuții, avem nevoie de suportul familiei. De înțelegerea lor, de ajutorul lor. A fost și încă mai este frustrant pentru familia mea programul meu de muncă, faptul că acasă am nevoie să deleg multe din sarcinile casei. Însă avem norocul că toți din casă suntem pasionați de ce facem și, fiecare în domeniul lui, dăm foarte mult. Nu suntem doar un cuplu, ci și parteneri,  facem proiecte împreună. Este esențial să apreciezi și efortul profesional, și reușitele celui de lângă tine. Să respecți pasiunea celuilalt. Este foarte plăcut să ne adunăm seara acasă, sau în weekend, și să ne ascultăm, să ne completăm ideile unul de la altul. Timpul puțin pe care îl am pentru familia mea încerc – și sper că îmi iese – să fie consistent și de bună calitate. Ne place foarte tare să ne adunam prietenii la noi acasă. Și când nu sunt acasă, am grijă să trimit alor mei, între terapii, proiecte, întâlniri, doar atât, un mesaj: „Te iubesc!”