Primul caiet de care îmi aduc aminte e jurnalul meu din clasa a cincea – o agendă albă pe anul 1990. Îi mâzgălisem coperta cu creioanele și pixurile fluorescente primite de la Natassa, o fetiță grecoaică de vârsta mea. Imediat după revoluție, copiii de la școala ei din Salonic au pregătit fiecare câte o cutie de pantofi plină cu dulciuri și rechizite pentru copiii de la școala mea din Piața Amzei. (De curând, mi-am ajutat copiii să pregătească și ei o astfel de cutie. Acum îi spunem „Christmas in a Box”; atunci spuneam, mai simplu, că am primit cutiile „de la ajutoare”.) Cu Natassa ne-am tot scris, pe foicele colorate și într-o engleză din ce în ce mai puțin șontâcă, până prin liceu. Ne-am regăsit, anul trecut, pe LinkedIn.
Când ai mei au ieșit prima dată din țară, prin 1991-1992, mi-au adus (pe lângă tricouri colorate) un jurnal adevărat, cu cheiță. Avea paginile parfumate, iar pe copertă o fetiță care mergea pe trotinetă. Prima pagină am scris-o cu creionul – voiam să pot șterge în caz că scriu urât.
În facultate, îmi scriam cursurile cu cerneală turcoaz sau violet, pe foi în toate culorile. Combinația era minunată în original, dar (mi s-au plâns colegii) aproape ilizibilă în varianta xeroxată. Jurnalul era din nou o agendă, de data asta una care avea la începutul fiecărei luni o planșă color cu o acuarelă estivală – era acolo tot soarele pe care îl pierdeam închisă în camera mea „învățând cărți la centimetru”, cum glumea un prieten arhitect despre noi, tocilarii de la Drept. Dar maestrul de ceremonii al vieții mele nu era jurnalul, ci calendarul de birou pentru planificarea tocelii. Fiecare foaie a calendarului era o nouă săptămână care începea, invariabil, eroic de organizat (20 de pagini pe zi în primele cinci zile, recapitulare în a șasea, relaxare în a șaptea) și se termina, aproape invariabil, eroic de aglomerat (OK, realocăm paginile de luni și marți pe miercuri și joi… de fapt, mai degrabă hai să le mutăm sâmbătă… dar poate miercurea e o zi mai bună pentru relaxare, hai să mutăm paginile alea pe duminică…).
Când am început să lucrez în avocatură, viața mea a încetat să fie despre caiete și a devenit despre dosare. (Și nu doar la birou – am încă acasă un biblioraft alb pe care scrie cu litere mari „Project Nunta”.) Până în 2006, când, la finalizarea unei tranzacții care a durat aproape doi ani, fiecare membru al echipei a primit cadou de la client un stilou. Colegii mei n-au apreciat designul (poate nu cel mai fericit), nici marca (poate nu cea mai exclusivistă), dar pe mine stiloul acela m-a cucerit de la primul cuvânt, pentru că scria minunat – încă îl folosesc, deși de la zecile de zboruri pe care a trebuit să le suporte de atunci a ajuns să curgă mai ceva ca Niagara, așa că după ce scriu cu el îmi arăt trecutul de tocilară pe toate degetele. Iar stiloul perfect merita caietul perfect, pe care am pornit să îl caut plină de entuziasm (și cu ceva mai mulți bani de cheltuit decât în facultate). Am găsit două.
Smythson e singurul magazin ale cărui reduceri le pândesc cu religiozitate. Caietele lor îmbrăcate în piele au hârtia subțire-subțire, ca Biblia bunicii, dar albastră și atât de rezistentă încât poți scrie cu stiloul pe ambele părți fără nicio problemă. Mi le cumpăr în culori tari – portocaliu, galben-canar, fucsia – și le umplu cu gânduri răzlețe, povești fără cap și coadă, scrisori menite să nu fie niciodată trimise și (nu chiar zilnic, deși știu că îmi face bine) liste de câte zece lucruri pentru care sunt recunoscătoare din ziua care tocmai a trecut. Caietul trăiește într-un săculeț de postav albastru, în sertarul biroului meu, iar scrisul în el e un fel de ceremonie a ceaiului. De la contrastul efervescent dintre culoarea copertei și cea a hârtiei la foșnetul paginilor deja scrise, la senzația lină a peniței alunecând pe hârtie, scrisul de dimineață e o experiență senzorială completă care mă ancorează în prezent – cel puțin preț de vreo cinci minute, până când unuia dintre copii i se activează alarma de „mama vrea să fie singură, așa că acum am nevoie urgentă să-i povestesc despre care personaj din Fortnite e cel mai tare”.
Pentru birou, folosesc un Leuchtturm1917 cu pagini numerotate. (Știu că Moleskine are milioane de fani în toată lumea, dar după mai multe încercări am ajuns la concluzia că brandingul lor excelent nu e neapărat egalat de calitatea produselor.) Dacă Smythson e un fel de chimono de mătase, un La Perla al caietelor, Leuchtturm e rochia aceea de birou aparent simplă, dar impecabilă (și neșifonabilă) care te face să te simți mereu stăpână pe situație.
Lista mea de „To Dos” e și acum săptămânală – de data asta organizată în funcție de context, după metoda lui David Allen1. Dar, ca și în facultate, pagina începe săptămâna tot eroic de organizat și o termină tot eroic de aglomerat. Some things never change..
1 https://gettingthingsdone.com – e cea mai inteligentă metodă de organizare pe care am întâlnit-o până acum și o puteți folosi indiferent dacă sunteți hârtiofili ca mine sau complet paperless; singura hibă e că presupune destul de multă muncă la început. Pentru adepții simplității, e posibil să vă tenteze și Bullet Journal, „metoda analogă pentru era digitală”, care presupune doar caiet, hârtie și bunăvoință – aruncați un ochi pe https://bulletjournal.com. (Evitați însă #bulletjournal pe Instagram dacă nu vreți să vă complexeze bullet journal-iștii foarte artistici cu listele lor de to dos rembrandtiene…)
