Cred că de vreo 20 de ani îmi doream să ajung la Edinburgh – și, miraculos, s-a întâmplat dintr-odată, într-un februarie ca oricare altul, în care nu mă gândeam că o să aterizez în, poate, cel mai special oraș din lume.
Dacă treceți cu ușurință peste faptul că Bucureștiul are conexiuni atât de „bune” cu Europa încât îți ia, în total, cam 12 ore să ajungi în capitala Scoției, înseamnă că sunteți ca mine și vă doriți mult să ajungeți acasă la Alexander McCall Smith, autorul (printre altele) seriei 44 Scotland Street, un fel de roman foileton care m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai tare de un oraș pe care nu îl văzusem niciodată.
Edinburgh este… special. În primul rând: vântul. Rafale care aproape te iau pe sus și care, pe o vreme deja rece de februarie, m-au făcut de câteva ori să mă întreb ce caut pe străzile măturate de ploaie și de vânt. Apoi ploaia. Mai măruntă, mai serioasă, mai torențială, mai agresivă. Dacă nu e vânt, e ploaie. Și dacă nu e ploaie, e sigur vânt. De multe ori, e și vânt, e și ploaie. Și tot așa.
Dar orașul este atât de frumos, încât în majoritatea timpului tinzi să uiți de condițiile meteo și, pur și simplu, te minunezi de clădirile cocoțate pe dealuri, una mai ornată, mai înnegrită și mai gotică decât alta. Și, în timp ce încerci să faci o poză cu mâinile înghețate-bocnă, trec pe lângă tine tinerii și mai puțin tinerii scoțieni, în pantaloni scurți și cu haina pe braț pentru că, desigur, pentru ei este cam cald.
Dar bine că sunt nenumărate locuri în care poți intra pentru o binemeritată pauză: o ciocolată caldă, un croasant, un ceai de la ora cinci sau oricând se poate sau se impune. Sau Muzeul Copilăriei, un fel de frățior mai mic al celebrului V&A din Londra, unde te bucuri exact ca un copil când vezi cum, când, cât și cu ce se jucau copiii din secolele trecute. Și constați, așa cum scrie pe unul dintre pereți, că singurele lucruri care chiar contează pentru copii sunt doar acestea: să se simtă iubiți și ocrotiți. Desigur, jucăriile frumoase nu strică nici ele.
Nu ratați Camera Obscură, o ciudățenie veche de peste 170 de ani, unde puteți petrece o oră (sau două dacă sunteți cu copiii) de mare distracție și minunare, mai ales când vedem ce făceau victorienii pentru a se amuza și pentru a (re)descoperi lumea înconjurătoare.
The Royal Mile (care are, de fapt, 1,1 mile) este o stradă foarte frumoasă, mai ales jumătatea care duce spre palatul Holyrood – galerii de artă, mici magazine, muzee neașteptate, bisericuțe – e chiar o porțiune fermecătoare a orașului. Iar Holyrood este, în imaginația mea, așa cum sunt și scoțienii: aprig, serios, mândru, elegant și chiar fastuos pe alocuri. M-aș întoarce la Edinburgh doar pentru a petrece o zi întreagă la Holyrood, să studiez cu atenție toate portretele regilor și bijuteriile Mariei Stuart (bonus, o șuviță foarte blondă despre care se spune că ar fi fost tot a ei).
Dacă nu vă deranjează istoria necosmetizată, mergeți într-un tur al Mary King’s Close – cred că e singura stradă din Edinburgh numită după o femeie și care acum se află oarecum în subteran, datorită deciziei municipalității de a construi ansambluri arhitecturale magnifice peste vechiul oraș. E un turn în care veți afla despre condițiile de viață de acum câteva sute de ani, câte ceva despre Mary Stuart (eu întotdeauna am fost de partea stoicei Elisabeta I), despre oribila ciumă din 1645 și multe alte amănunte interesante. Cum ar fi că orașul Edinburgh nu se vedea, dar cu siguranță se „mirosea” de la mulți kilometri distanță, motiv pentru care lacul în care se deversaseră… diverse, timp de sute de ani, a fost asanat și în locul lui a apărut Princes Park, unul dintre cele mai frumoase parcuri pe care le-am văzut în călătoriile mele prin lume.
Ca hotel vă recomand fără ezitare The Balmoral, căruia nu i-am găsit niciun cusur, de la ospitalitatea caldă și elegantă până la camera superbă, ceaiul de după-amiază care e o experiență de neratat sau micul-dejun minunat, care a fost făcut și mai interesant când i-am auzit pe chelneri vorbind între ei în dialectul complet neinteligibil și când domnul britanic de la masa de lângă noi și-a comandat kippers pentru prima masă a zilei. Fusesem foarte curioasă să aflu exact ce înseamnă kippers, dar când m-a izbit mirosul și am înțeles că sunt un soi de pește foarte… mirositor, mi-am dorit doar să mă pot teleporta.
Altfel, îmi doresc mult să mă întorc la Edinburgh. Pe îndelete. Vara. Cu o cursă directă.
Foto: Andrei Michailov