Vlad Logigan s-a născut la Iași și este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. A jucat la Teatrul Național București, la Metropolis și la „Bulandra”, iar în prezent îl găsiți la Teatrul Mic. Nu este străin nici de lumea filmului: a apărut în mai multe producții, printre care Selfie, Selfie 69, Ghinionistul sau Nuntă în Basarabia.
Cum a arătat perioada de carantină pentru tine? După clipurile de pe pagina ta de Facebook, pare că te-ai distrat, dar în alte postări spui că ți-a fost foarte greu, fiind o fire extrovertită.
A fost o experiență amestecată, cu de toate, și căderi totale în Groapa Marianelor, și zile senine, în care soarele se afla pe strada mea. Izolarea în singurătate pentru un actor cu fire extrovertită e ceva greu de descris, am încercat să stau pe partea veselă și optimistă. De aici și clipurile cu parodii sau, pur și simplu, comice pe care le-am făcut în perioada asta. Mi-au dat un oarecare sentiment de comunicare cu oamenii pe platformele social media, iar asta oferă un sentiment plăcut. Plus că m-am distrat făcându-le. Am încercat să-mi țin creativitatea activă, să-mi umplu ziua cu multe, de la modelat pastă polimerică până la citit și sport, eu neavând niciodată timp pentru niciuna. În mod normal, dimineața plec la repetiții, apoi merg la universitate, pentru cursul de actorie pe care îl țin la Facultatea de Teatru, iar seara e rezevată pentru spectacole sau alte repetiții.
Am văzut on-line Năpasta, în regia lui Radu Afrim, transmisă de TNB. Nu pot să spun că mi-a plăcut experiența de a vedea o piesă de teatru în pat, cu laptopul în brațe. Cum vezi tu transformarea teatrului după această pandemie? Vor prefera oamenii să vadă piese on-line în loc să mai meargă în sălile de teatru?
Cred că pentru mulți oameni a fost minunat că s-au difuzat piese on-line, publicul principal fiind cei care nu stau în București. Oamenii din provincie au avut ocazia să vadă spectacole care nu ajung la ei în oraș în turneu, sau ei nu au cum sau când să vină în București să le vadă. Apoi găsesc minunat că a apărut teatrul on-line, aici mă refer la recitările de poezii și monoloage shakespeariene pe care noi le-am făcut la Teatrul Mic. Îmi place această nouă formă de teatru, diferită de cea din săli. Nu cred că teatrul on-line ar trebui să-l înlocuiască pe cel din săli, dar își caută propriile forme și propriul spațiu de a exista, iar asta e foarte frumos. E posibil să ne putem întoarce la teatru în toamnă, dar sunt și scenarii care vorbesc despre primăvara viitoare, caz în care teatrul on-line va fi cheia, iar eu abia aștept să joc, fie live în săli, fie on-line. Primesc sute de mesaje de mulțumire de la oameni, iar asta mă bucură.
Care a fost prima întâlnire din viața ta cu teatrul și cum ai decis că o să-ți devină meserie?
Nu eu am decis… m-a ales teatrul înainte să îl aleg eu. Eram prin clasa a IV-a, venise o inspecție la ora de franceză, iar profesorul pregătise cu noi o mică serbare cu cântece și strofe din poezii, în franceză. La un cântec, povestea devenea cam lălăită, iar un copil a sărit în fața celorlalți și a început să îi dirijeze, pentru că nu făceau așa cum repetaseră. Toată lumea a râs și serbarea s-a însuflețit. Copilul eram eu, iar inspectorii i-au transmis mamei că poate ar fi o idee să mă dea la teatru. După câteva luni, mama m-a dus la cercul de teatru de la Palatul Copiilor, și uite cum m-a ales teatrul înainte că eu să știu că el există. Am decis că va fi meserie undeva prin clasa a VIII-a, când au înființat la Liceul de Artă din Iași prima clasă de actorie.
Poți să-mi povestești despre un rol care, realmente, te-a transformat? Sau un rol care ți-a scos în față cele mai mari provocări.
Toate sunt provocări, toate te schimbă, te pun față în față cu tine, cu fricile, visurile, dorințele pe care le ai, ca apoi să le poți scoate afară din tine și să le modelezi într-un viitor personaj. În anul patru de facultate, am jucat un orb, rol care a necesitat un mod de lucru mai special. Mergeam prin camera de cămin cu lumina stinsă, mergeam pe stradă, pe trotuar cu ochii închiși, ghidat de câte un coleg, am fost la Asociația Orbilor să vorbesc cu ei, să aflu, să înțeleg mai multe decât știa ignorantul de mine înainte, ca apoi ceea ce fac să fie cât mai real, mai adevărat.
Mi-a plăcut tare mult o vorbă pe care ai spus-o într-un interviu, că pentru unele roluri trebuie să faci „un duș emoțional”. Ce înseamnă asta?
E preluată dintr-un interviu cu Vlad Ivanov, la el am citit asta, și mi-a plăcut foarte mult. Să ne imaginăm că, similar cu jocurile copiilor, dar în multe sensuri mult mai complicat decât jocurile copiilor, îți pui creierul în zeama unui joc. Ce-ar fi dacă aș fi, ca Raskolnikov, un student care moare de foame și, de prea multă însingurare, începe să-i meargă mintea către uciderea unei bătrâne care face camătă? Dacă te lași dus cu imaginația către asta, și-ți lași mintea și gândurile să stea în zeama asta câteva ore, să zicem între ora 16 când vii la teatru pentru spectacol și ora 22 când e gata și pleci din teatru, n-o să-ți vină să râzi și să glumești ca în altă zi, în care nu ai făcut acest exercițiu. Creierului îi ia niște timp să iasă din asta, nu ca la nebuni, că nu te crezi Raskolnikov, dar orele astea te-ai gândit la cum ai face o crimă, cum te-ai simți, gândurile tale au fost numai în direcția asta, și e nevoie, cum foarte frumos spune Vlad Ivanov, de un fel de duș emoțional, să te speli cumva de zeama asta și să-i dai creierului timp să respire, să-și mute gândurile către normalitatea ta cotidiană, din ziua aceea.
Ce e mai aproape de sufletul tău, teatrul sau filmul?
Teatrul îmi este mult mai aproape. Îmi place mult și filmul, dar teatrul îmi place mai mult. La film, după ce am filmat o scenă, nu mă mai pot întoarce la ea peste o săptămână; se filmează alte scene și cam asta e. Or, la teatru, pot regla și finisa un gest, o replică, o stare și ani de zile, cât timp se joacă spectacolul, eu încă lucrez la rolul acela. Și frumos e că nu e gata niciodată. Găsesc drumul spre drumul spre perfecțiune mult mai interesant decât găsirea ei. După ce-ai găsit perfecțiunea, deși îți doresc baftă, că n-ai s-o găsești niciodată, dar să zicem că ai găsi-o, apoi ce faci? Nu mai ai ce căuta, ai rămas fără joc. L-ai terminat. Or, mie, jocul ăsta, căutarea, îmi place mult mai mult decât să termin jocul, să ajung la final.
Cât de important este umorul pentru un actor? E ceva înnăscut sau ceva care se cultivă?
Depinde de actor. Unii n-au nevoie, pentru că nu joacă în comedii, sunt foarte buni pe dramă sau tragedie. Mie îmi place umorul în aproape orice formă îl văd. Cred că este și ceva înnăscut, dar și ceva care se cultivă și se dezvoltă.
Mi se pare că ești foarte popular, cel puțin dacă te uiți pe paginile de social media. Te-a schimbat în vreun fel faptul că ai devenit cunoscut sau asta nu contează pentru tine?
Nu sunt așa popular, dar mulțumesc de apreciere. Nu mă interesează popularitatea, e ceva ce nu poți prinde în mână. Iar dacă o cauți, să zicem că într-o zi o ai. Gata, ești popular. Apoi vei vrea să fii mai popular, că vezi în jur că alții sunt mai populari ca tine. Și cauți să fii mai, și mai, și uite cum pierzi foarte mult timp degeaba, căutând ceva ce nu poți pune în palmă.
În clipurile tale apare un fel de slogan: „Share cultura, share lectura”. Ți se pare că, la nivel general, ne scăldăm într-o mare de incultură?
Nu știu să apreciez asta cu exactitate, dar văd că platformele de social media sunt inundate cu multe lucruri să le zicem banale, neimportante, o cremuță de mânuță, unghiuțe, chestii cotidiene neesențiale, iar când postează cineva o poezie de Nichita Stănescu, o face rar și parcă cu rușine, ceea ce e păcat. Și încerc să transmit acest mesaj oamenilor, „Share cultura, share lectura”, pe de o parte ca să îi încurajez să o facă, pe de altă parte ca să trag un mic semnal de alarmă, că prea multe postări cu nimicuri nu ne vor duce prea departe ca oameni, ca popor. N-am nimic cu unghiuțele nimănui, vorbesc însă despre o măsură.
Ai scris că te recunoști în vorbele lui Caragiale „Simț enorm și văz monstruos”. Mie mi se pare că uneori e o adevărată povară să ai simțurile atât de ascuțite. Nu ți-e greu, nu devine ceva apăsător?
Da, devine, dar e și arma perfectă pentru un actor. Sigur, când simți enorm, asta te mai și doare, mai cazi, te ridici, te scuturi, și mergi mai departe. N-aș schimba asta cu simt enorm, pe simt așa și-așa, sau simt nimic, e mai frumos să simți enorm. Sau îmi place mie mai mult așa.