FacebookTwitterLinkedIn

Mănânc răsucele cu mac, pe un carton auriu de cofetărie desuetă și mă gândesc, chiar acum, chiar așa: înfiorător e dorul ăsta care apare, Dumnezeu știe de unde, și care are la bază ceva ce nu ai trăit vreodată.

Ia, apucă-l, spune-i, fugi, caută în profunzime, mergi la prima pojghiță, apoi apucă-te de simbolistică, de sugestionare că nu, nu e așa, închide ochii, spală-te pe dinți, fă ceva cu corpul, puțină mișcare, îndreaptă o floare în vază. Ai întreba un prieten, el ce face cu asta, dar știi din dăți anterioare că te va flitui generic: „Nu mi se întâmplă, că nu am eu timp de-astea”.

Până să-i spui că nu e o chestiune de timp liber și că treaba asta insinuantă, de îi spunem dor, când vine, vine și punct și că poți să ai opt tabele de făcut, că tot acolo ca o penumbră e, a și mutat discuția instant pe un subiect social, de preocupare modernă, de principiu de dată recentă.

Nu ar fi nimic nefiresc să fiu poate învinovățită că am cultivat asta pe o predispoziție nativă, însă. Și am să răspund: posibil, posibil să fi făcut așa, ca unică variantă pe care am găsit-o la îndemână, de a ignora realitatea rece, străină, fadă și câte și mai câte.

Nu sunt crezută. Nu-i nimic, zici, scepticismul în rândul românilor e deja o particularitate din ethosul acestui popor. Ei nu cred nici că permafrostul s-a încălzit, deși pot privi oricând flăcările pe care le produc acumulările de metan.

It’s hard, baby, ca să spun în limbajul conaționalilor mei. It’s hard, baby, să cumperi timpul adulților. Eu, aseară, spre exemplu, am cumpărat niște timp, în compania unor puști, vecinii mei, un băiat de 11 ani și o fată de nouă ani, alături de doi pisoi negri (din patru, inițial).

El mi-a spus cu o mină serioasă, ce probabil spusese și familiei, ca o dezvinovățire pentru ultimul venit, că a găsit o cutie cu trei pisoi în parc și că i-a adus acasă, dar că a doua zi, surpriză, cel de-al patrulea a venit singur după frații lui. Eu m-am făcut că-l cred. El a zâmbit în colțul gurii. Eu am luat la schimb fața lui serioasă. Ne-am înțeles din priviri. Am împărțit pisicii cu rândul, ne-am văitat unul altuia că sunt răi și zgârie, ca mai apoi să ne lăudăm fiecare că „pe mine au început să mă cunoască deja și stau cuminți”.

La plecare, când ne-am făcut cu mâna și ne-am spus ca la școală pa-pa!, am realizat că mă armonizez mai mult cu vârsta lor decât cu vârsta celor ca mine. Părea că s-a născut o prietenie susținută de preferințe comune, sinceră și pură, revigorantă ca o dimineață la munte.

E drept că în mână aveam o țigară, pe cap beretă nemțească și mă gândeam că mi-e dor de o plimbare pe Precupeții Vechi, unde nu m-am plimbat vreodată. Țigara, dacă s-ar fi putut, să fie Gitanes, nicotina preferată a lui Gainsbourg, nu de alta, dar mereu mi se face dor de această marcă, pe care n-am atins-o vreodată. Am deschis ușa din termopan a scării, în minte având atingerea unei uși din fier forjat de culoare neagră, cu grilaj cu arabescuri și geam mat, alb lăptos.

Mi-e dor, la fel de dureros, de lucrurile trăite, de litoral, de mirosul de plastic încins al mingilor de volei, de înghețata la cornet de la dozator, de dușurile de la ora prânzului, când mă întorceam de la plajă cu mama la hotel, nu aveam mai mult de patru ani, de păcăleala ei când îmi punea rochia scurtă albă cu buline mov și galbene, zicându-mi că e suficient de lungă încât să-mi acopere lipsa bikinilor plini cu nisip, de rochia ei vaporoasă cu trandafiri mari bleu și roz și de zâmbetul ei mai luminos decât orice soare de pe lumea asta.

Nu mă interesează ce vârstă am acum, merg la ea și mă așez pe genunchii ei, să mă ia în brațe, cu toate dorurile mele știute sau ne. Mă tachinează spunând că o înțeapă oasele de dincolo de fesele mele, în timp ce uneori marșează să mă răsfețe, alteori, nu.

Nu insist atunci, că am învățat pe carnea mea că sunt clipe când toți avem nevoie să ne luăm spațiul necesar. O las și plec cu dorul acolo unde știu că aș fi primită. Nicăieri, mai exact. Un om cu nevoi emoționale mari e obositor și incomod, unde mai pui și că pare că nu îl potolești vreodată.

Am curățat pește și îmi miros mâinile a Veneția. Amor vecchio non fa rugine. Asta portează spre niște povești de tip vignette, pe care nu le-am trăit altundeva, decât în organul metonimic imaginar. La Luna Sentada e ora închiderii și un bărbat cu gât lung (tastasem greșit gând lung – nu era departe de adevăr nici asta) mă întreabă dacă îmi place Gio Ponti. Port o helancă neagră, am părul prins în coc și niște cercei rotunzi arămii, ca niște dropsuri cu cafea. Fumează Rothmans, ochii lui sunt frumoși și prin fum. Ascult Natalie Rose – LeBrecht și-mi amintesc de o cafea băută în ploaie, într-o seară dintr-o primăvară ca un anason stelat, de unde s-ar fi putut pleca în direcția oricăruia dintre cele șapte colțuri, dar de unde eu am ales să plec săgeată înainte.

Când mi-am luat paltonul negru, lung, din stofă de lână, cu mâneci raglan, în februarie, mi-era teribil de dor de Kieslowski și de Polonia. L-am îmbrăcat peste un pulover roșu optzecist, ca al Veronicăi, și am plecat să iau presa. Pe Dorobanți, în fața fostei poște, am observat lumina gri, clară, a Cracoviei, căzând peste Ulica Floriańska.

Mi-am mirosit gulerul, așa cum fac ori de câte ori vreau să-mi amintesc, prin parfumurile folosite cotidian, tot ce am trăit în ultimele luni, și am inspirat cu libertatea pe care doar potolirea dorului o poate oferi, când nu înțelegi robotica existenței.