Cautare




, Contributor

Realizator al emisiunii „Orașul Vorbește”, la Radio România Cultural.

Lifestyle |
|

Don’t let it burn

Îmi place jobul meu. În... cea mai mare parte din timp. Timp pe care îl petrec, de obicei, la radio, într-un studio de emisie în direct, în fața unui microfon, cu căști pe urechi. Colorate. Căștile mele au altă culoare în fiecare sezon. Anul ăsta au fost albastre. Culoarea imaginației, cum spunea Wallace Stevens. Îmi place să prind în ele mixajul dintre întrebare și răspuns, firul logic bruiat de interferențe, adrenalina directului, sinusoida unei ironii, punctul din care dialogul se desțese și trebuie schimbate unghiul, registrul, ritmul.
Ioana Bâldea

Îmi plac ritmurile, alternanța reportajului cu interviul, a playlist-ului cu desfășurătorul, a mea, cea on air cu mine, când se stinge becul roșu și lumea reală pâlpâie translucid în fundal.

Atunci când vine vacanța și tăvălugul ăsta de emoții cu conținut de știre se temperează, aleg un hashtag simpatic – #offair, #gameover, #headphonesoff și postez, de obicei, o poză cu căștile mele. E rituală. Mental, am nevoie de ea ca de un semnal că nu mai sunt în direct, că pot comuta pe viața mea, cea în care mă trezesc târziu, citesc cât și ce vreau, mănânc înghețată fără umbră de remușcare.

Anul acesta, poza a lipsit. Nu am simțit nevoia să marchez în niciun fel linia de sosire. M-am târât peste ea fără să reușesc să-mi trag sufletul și să-mi recapăt suflul. Sau invers… De-abia când cineva m-a întrebat de ele am avut revelația faptului că habar nu aveam unde-mi sunt căștile. Nu le mai folosisem de cel puțin zece zile. Cele de la emisie, monocrome, standard, își făceau treaba la fel de bine. Cumva, undeva, toată culoarea se scursese din sunet și, în contradicție vitală cu mine însămi, nici măcar nu-mi dădusem seama.

Spleen-ul ăsta profesional, în care epuizarea tivită cu dezinteres te trece, fără să observi, pe un soi de pilot-automat, capabil să funcționeze corect, dar niciodată să exceleze sau să-și traducă intelectual experiența, se numește burnout.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, începând din luna mai a acestui an, burnout e un sindrom oficial recunoscut ca o formă de oboseală cronică, survenită ca urmare a unui management deficitar al condițiilor de stres și al volumului de sarcini la locul de muncă. Pentru a fi diagnosticat cu burnout trebuie să bifezi, în principiu, trei condiții – să te simți epuizat, să te simți rupt emoțional de mediul tău profesional și să dai randament din ce în ce mai scăzut. Eu le bifam pe toate. Și, dat fiind că, la vremea ei, investigasem tema asta cu toate armele jurnalistului încă entuziast, știam că, asemenea mie, peste 90% din cei care se târăsc până în ziua de concediu fără căști colorate pe urechi nu vor merge niciodată la medic.

Asta se întâmplă în condițiile în care stresul profesional cronic are un nume încă din 1974, când psihologul Herbert Freudenberger a vorbit pentru prima oară despre burnout, referindu-se la angajați extenuați și lipsiți de motivație, care nu mai reușeau să se achite de norma zilnică de lucru în aceiași parametri ca până atunci. De aici adicții, depresie, frustrare, stres, și mai mult stres. Nu, încă nu sunt aici. Bine ar fi nici să nu ajung. Nu de alta, dar pe măsură ce motoarele de căutare de pe computerul meu sfârâie, doldora de studii și statistici, sinapsele mele torc sintetic, căutând un fir roșu, un adevăr reductibil la un tablou simplu. E ca un Rotweiller furios adevărul ăsta. Mai are puțin și te mușcă. Una peste alta, alunecă de pe ecran și din agendele mele niciodată ordonate, se extrage din Inboxuri, dansează peste deadline-uri și se cuibărește epidemic în cele câteva sintagme care, peste tot în lume, funcționează ca niște puncte de fugă predilecte: echipe din ce în ce mai mici, volum de muncă din ce în ce mai mare, redefinirea constantă și din ce în ce mai draconică a criteriului de performanță, lipsa de echilibru socio-financiar între performanță și gratificație, reducerea timpului petrecut în afara sferei profesionale, multitaskingul supradimensionat, programe de muncă aparent flexibile (aparența asta e buna intenție care pavează drumul spre un iad tapetat, de altfel, cu e-mailuri, apeluri, SMS-uri, WhatsApp-uri care te găsesc indiferent de norma zilnică, de ce zi a săptămânii e, de ore, ture sau disponibilitatea declarată a nefericitului posesor al unui telefon inteligent).

Da, nu mai lucrăm de la 9 la 17. Cei mai mulți dintre noi. Dar acum avem smartphone-uri care funcționează ca un birou mobil. Practic, jobul vine cu noi, de multe ori în vacanță și în weekend, la cina amânată de un milion de ori cu prietenii, la ședința cu părinții sau în concediul medical. Ne-am învățat să „rezolvăm lucruri” în timp ce ne luăm bilete de avion spre destinații niciodată imune la imperativul de serviciu. De ce se întâmplă asta? Pentru că, în cultura competițională a secolului XXI, trebuie să fim mereu acolo. Avem nevoie să fim validați social, iar nevoia asta, care merge până la intensitatea unei dependențe cu patalama, începe din școală (unde altundeva să ducă programele supraîncărcate, testările insuficient spațiate și pogonul zilnic de teme decât la generații de workoholici pe bandă rulantă?). Vorbim de cohorte de viitori angajați pentru care cantitatea înlocuiește cu succes calitatea muncii, care sunt mereu agresiv înscriși într-o cursă contracronometru cu colegul de bancă; pe termen lung, toate lucrurile astea vorbesc despre anduranță, niciodată despre valoare, despre calitatea raționamentului sau despre originalitatea soluției – pentru ele, pur și simplu, nu e timp. Nu mai e timp. Și cum să fie, până la urmă, când generații de angajatori pedalează pe o realitate din ce în ce mai evidentă, și anume că, presată de competiția cu tehnologia și de dispariția din nomenclator a din ce în ce mai multor meserii, fiecare generație e dispusă (surpriză!) să muncească mai mult, eventual pe bani mai puțini. Azi, totul se întâmplă mai repede, cu oameni mai puțini, costuri de producție mai mici și filosofia bolduită, extrasă de pe Pinterest, că lumea întreagă e „la un click distanță”. De cele mai multe ori este, și în spatele acestei posibilități se află un om cvasiepuizat, cu timp personal puțin spre deloc, care ține locul unei echipe (hibridizările profesionale au dus, în ultimii cincisprezece ani, la titulaturi care ocupă un rând jumate, cu Times New Roman de 12, sub care Doctor Jekyll și Mister Hyde fuzionează într-o identitate multiplă, cu fluturaș de salariu unic).

Veți spune că așa e lumea asta de acum, pe fast forward. Ceea ce e perfect adevărat. Ce e la fel de adevărat este că rămâne o piesă care nu se potrivește în puzzle, una care ne trădează indiferent de schimbările din retorica instituțională: biologia. Biologic, nu evoluăm atât de repede. Avem nevoie de spații de somn, hrană și deconectare în proporții relativ constante. Reducerea lor nu funcționează decât pe termen scurt. Altfel spus, putem sprinta profesional, dar nu prea putem face din asta o filosofie de viață. Și ce să faci totuși când din spate vine o generație posibil și mai hămesită, care (încă) poate să doarmă patru ore pe noapte și să-și tureze motoarele ani de zile, fără să ceară concediu?

Acum ceva timp, m-am mirat de o afirmație a lui Anderson Cooper (starul CNN și, de ce să mint, unul dintre idolii mei absoluți, în materie de jurnalism), care vorbea exact despre asta: teama de a fi înlocuit de cineva mai tânăr. Nu mai bun, nu mai școlit, nu mai versat în meandrele meseriei, nu mai capabil să rezolve situații din cele care-ți fac neuronii să execute numere complicate de breakdance. Nu. Cineva mai tânăr. Cu pretenții financiare mai mici și rezistență fizică mai mare. Aici nu mai vorbim de calitatea semnalului, ci de cât te ține bateria. Atât.

Dacă e absurd? Da, într-o oarecare măsură. În ritmul acesta, vom vorbi de burnout cum se vorbea de ciumă sau de gripa spaniolă. Cu oroare pandemică. Și, mai mult decât atât, vom vorbi de oameni care, în secolul vitezei 5G, vor arde până la fitil înainte să-și fi atins potențialul maxim.

Sigur, există și un soi de filosofie de rezistență. Un fel de carpe diem care, în secolul XXI, se traduce prin STOP THE GLORIFICATION OF BUSY. Eventual cu watermark. Oamenii pleacă să se regăsească în ashramuri și în meserii creative care le permit să-și exploreze potențialul individual, dincolo de șablonizările culturilor instituționale. Ceea ce vorbește, până la urmă, despre limita și posibilitățile resursei umane dincolo de grafice, evaluări și grilă salarială. Chiar și dincolo de o bucată de hârtie cu parafă medicală, din care 10% din cei obosiți cronic află oficial că suferă de burnout.

E un subiect de presă mare, în toată regula, și ramificațiile lui vor crește exponențial… Mie, cel puțin, mi-a zgândărit interesul cât să vreau să-l reiau, cu polifonii, domenii de expertiză, procente, soluții și variații fine de paradigmă. Dar asta după concediu. După o săptămână, măcar, cu ceva mai mult somn. După ce va sta sub lacăt, o vreme, în sertarul cu grijile mele de la birou. Problema ar fi că nu vorbim despre un sertar concret, ci de un spațiu din mintea mea. De un tip de conexiune. Singurul aspect reconfortant e că, după ce îmi adun curajul și energia să fac ordine acolo, e posibil să nimeresc în paradisul obiectelor pierdute, să găsesc fragmente de entuziasm, interes, plăcere, curiozitate pe care, deocamdată, par să le fi rătăcit. Poate sunt și căștile mele colorate pe acolo, cine știe… Uneori mi-e dor de ele. Nu în fiecare zi. Uneori. Albastru e, la urma urmei, culoarea imaginației. Mi-ar părea rău să se piardă.

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii