Regina Elisabeta a II-a, care a murit pe 8 septembrie la 96 de ani, a dus o viață plină de privilegii, dar și sacrificii.
Regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a murit joi după-amiază, a anunțat Palatul Buckingham, încheind cea de-a doua epocă #elisabetană, după șapte decenii de domnie – cea mai lungă din istoria monarhiei britanice.
Nu s-a născut să fie Regină
Când a sosit pe lume — la 21 aprilie 1926, pe strada Bruton nr. 17, în casa londoneză a Contelui și a Contesei de Strathmore, bunicii ei materni — a fost a treia în linia de succesiune la tron. Prioritatea i-a revenit unchiului ei, Edward, Prinț de Wales. Aceasta a fost primul copil al ducelui și ducesei de York, mai târziu regele George al VI-lea și regina Elisabeta.
Elizabeth Alexandra Mary Windsor a fost botezată de Arhiepiscopul de York în capela privată a Palatului Buckingham la 29 mai. A fost numită Elisabeta după mama ei, Alexandra după mama lui George al V-lea, care murise cu șase luni mai devreme de nașterea sa, și Mary după bunica ei paternă.
Familia o alinta cu diminutivul Lilibet.
Singura soră a Elisabetei, prințesa Margaret, s-a născut în anul 1930, iar cele două prințese au fost educate acasă sub supravegherea mamei lor și a guvernantei Marion Crawford.
Winston Churchill a descris-o pe Regină când avea doi ani ca fiind „un personaj. Are un aer de autoritate și reflectivitate uimitor la un sugar”.
O scurtă poveste a succesiunii prezumtive la tronul Regatului Unit
La moartea bunicului ei patern, George al V-lea, în ianuarie 1936, unchiul Edward a devenit rege, dar a abdicat înainte de încheierea anului, după ce a provocat o criză constituțională cu propunerea sa de a rămâne monarh și de a se căsători cu Wallis Simpson.
La 12 mai 1937, data care fusese planificată inițial pentru încoronarea lui Edward, al doilea fiu al lui George al V-lea, Bertie sau George al VI-lea, a mers la Castelul Westminster Abbey pentru a fi încoronat și uns.
După încoronarea tatălui ei, Elisabeta, în vârstă de unsprezece ani atunci, a scris o relatare de șase pagini despre evenimentele zilei: „Pentru mama și tata în amintirea încoronării lor, de la Lilibet”.
Căsătoria și încoronarea
În 1947, Elisabeta s-a căsătorit cu Philip, Duce de Edinburgh, un fost prinț al Greciei și Danemarcei, cu care a avut patru copii: Charles – Prinț de Wales, Anne – Prințesă Regală, Andrew – Duce de York și Edward – Conte de Wessex.
A fost căsătorită cu prințul Philip timp de 73 de ani, până la moartea acestuia, la 9 aprilie 2021.
Elisabeta a devenit monarh în dimineața zilei de 6 februarie 1952.
Regele George al VI-lea a murit în somn la moșia Sandringham, în Norfolk, în timp ce Elisabeta, fiica sa cea mare, se afla la mai mult de patru mii de mile distanță, într-o vacanță în Kenya.
La șaisprezece luni de la moartea regelui, în 1953, milioane de oameni au urmărit încoronarea Elisabetei, datorită camerelor instalate în Westminster Abbey. Spectatorilor le-a fost interzis însă accesul la ritualul arcan al ungerii monarhului, când Regina – așezată sub un baldachin de pânză aurie ținută de patru Cavaleri ai Ordinului Jartierei – a fost unsă pe mâini, pe frunte și pe piept cu ulei sfânt purtat într-o lingură de aur și argint din secolul al XII-lea.
Așa cum suflarea regalității a trecut invizibil în ea odată cu trecerea în neființă a tatălui ei, beneficiile și responsabilitățile Maiestății i-au fost acordate în acea ceremonie secretă desfășurată sub pânza de aur.
Găsirea unui echilibru între publicitate și mister a fost o caracteristică definitorie a domniei Elisabetei a II-a și cheia succesului ei în menținerea stabilității monarhiei.
Conservatoare, ea s-a opus inițial televizării încoronării sale, poziție pe care Downing Street a susținut-o, menționând într-un memoriu că, dacă ar avea loc o transmisie în direct, „orice greșeli, incidente neintenționate sau comportament nedemn al participanților ar fi văzute de către milioane de oameni.”
Povara și greutatea Coroanei
Conducătoare a Commonwealth-ului și regină a șapte țări independente ale acestuia: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Pakistan și Ceylon, Elisabeta a II-a a domnit ca monarh constituțional în vremea unor schimbări politice majore, precum decolonizarea Africii, descentralizarea puterii în Regatul Unit, aderarea Regatului Unit la Comunitățile Europene și Brexit.
Printre evenimentele semnificative se numără celebrarea Jubileului de Argint, de Aur, de Diamant și de Platină – în 1977, 2002, 2012 și 2022. A fost cel mai longeviv monarh britanic, cel mai în vârstă și mai longeviv șef de stat în exercițiu și al doilea monarh suveran ca lungime a domniei din istoria lumii, după Ludovic al XIV-lea al Franței.
Pe parcursul celei de-a doua ere elisabetane, tărâmurile reginei au suferit o transformare dramatică, fostele teritorii imperiale devenind țări independente, iar odată cu extinderea Commonwealth-ului ca asociație voluntară a națiunilor afiliate, unele dintre ele au păstrat monarhul britanic ca suveran, dar multe altele au refuzat.
Așa cum a fost pentru tatăl ei, George al VI-lea, și așa cum se presupune că va fi și pentru fiul ei Charles, punctul culminant al încoronării reginei a fost momentul în care a purtat în sfârșit pe cap povara formidabilă a Coroanei Sf. Edward.
Numită după Eduard Confesorul, un monarh anglo-saxon din secolul al XI-lea, coroana este făcută din aproape cinci kilograme de aur solid, încrustată cu pietre prețioase și tapițată cu catifea violet și hermină. A fost fabricată în anul 1661 pentru încoronarea lui Carol al II-lea, când monarhia a fost restaurată.
După ce a „supraviețuit” tuturor celor care au oficiat la încoronarea ei, regina însăși a devenit o instituție, iar chipul ei se află astăzi pe orice monedă din buzunarul britanicilor.
Despre tăcere
Pentru un personaj public atât de proeminent, ea lasă în urmă remarcabil de puține cuvinte memorabile, atât de atentă a fost în a evita intervențiile informale spontane.
În afară de urările ei obișnuite de Crăciun, difuzate anual la televizor pe 25 decembrie, ea s-a adresat națiunii cu propriile ei cuvinte doar de câteva ori în lunga sa domnie, de obicei într-un moment de criză sau întristare.
Regina Elisabeta a II-a a vorbit atât de rar, încât chiar și celor cărora nu le păsa ce spune regina, le păsa în cele din urmă de ceea ce a spus regina.
În primele săptămâni ale lockdown-ului din 2020, regina s-a adresat din nou britanicilor. „ Ar trebui să rămânem optimiști, deși s-ar putea să avem multe de îndurat. Zilele bune se vor întoarce”, a spus ea.
Cuvintele ei au oferit atunci mângâiere în sine, deoarece au fost transmise cu o autoritate care nu a fost derivată din mistica monarhiei, ci din experiență. Ea era până atunci nu doar o regină, ci ceva mai mult: o persoană în vârstă care a trăit și a văzut multe, care impunea respect prin șansa întâmplătoare a norocului, dar căreia i se și acorda respect pentru că, după ce a suportat greutatea coroanei în toți acești ani, o câștigase.