Între liric și documentat, între personal și colectiv, între manifest și simplă expunere, scriu acest articol într-o după-amiază ploioasă, gândindu-mă atât la mine, cât și la cei ca mine, pe care îi știu sau nu. Nu-i lucru ușor ce fac eu aici acum. Să te pui pe tavă în aceste vremuri este poate cea mai proastă mutare; să-ți arăți vulnerabilitatea în timpul încrederii, și mai și.
Voi începe de la mine, ca și cum aș face acum cunoștință cu voi. Sunt Tatiana Ernuțeanu, o tipă eterică, deloc jovială, tristă (aproape că aș putea spune că am un blue feeling nativ), mă îmbrac auster, scriu poeme, creez colaje, mănânc dulciuri și cartofi prăjiți aproape zilnic, nu fac sport, sunt foarte slabă, detest să mă coafez, mă machiez foarte puțin, îmi plac dresurile din mătase și sacourile bărbătești, ascult muzică deloc la modă, râd destul de rar, dar, când o fac, o fac cu poftă, port breton, sunt timidă, și întotdeauna, pentru toate cele de mai sus, am fost considerată outside the box. În cazul în care această sintagmă vă duce cu gândul la ceva special, ceva cu beneficii, eh, bine, nu e cazul. Aici nu este Berlin, unde oricine își poate permite să fie cine e, fără a fi privit cu ostilitate sau curiozitate. Aici este un loc cu delimitări clare a ceea ce e bun și ce e rău, cu opinii ferme despre ce e frumos și ce nu, ce se cade și cât se cade, cât de mare să fie zâmbetul și cât de albi dinții. Și cum zâmbetul meu e mic, căci și fața mea e îngustă, și dinți albi nu am, șansele mele de a fi acceptată sunt tot mai mici. Cu toate astea, cer, efectiv, din nevoie, niște mâini calde în jur, sintagmă pe care am folosit-o cu onestitate exact ca aici și în proiectul pe care l-am lansat de curând, seria de cărți poștale „Dă-mi mâinile tale calde”, un demers ce se conturează în jurul indiferenței umane a epocii, care marginalizează, prin trasarea unor coordonate fixe, anumite categorii, condamnându-i, indirect, pe cei care fac parte din ele la singurătate și neîncredere. Cele 17 imagini ale setului sunt fotografii care îmi aparțin și un desen, simbolice, ce aparțin unor ani și etape de viață diferite, a căror unitate a fost și este singurătatea. Dar ar fi irelevant dacă aș vorbi doar despre mine și felul în care lumea mi se oferă sau nu. Am documentat această temă, întrebând trei prieteni despre cum se simt în lumea așa-zis modernă, dar mai conservatoare ca oricând. Fiecare a vorbit cu onestitate, fiecare s-a lăsat descoperit și vulnerabil, tocmai pentru că singurătatea ne face pe toți foarte puternici, vulnerabilitatea fiind ea însăși dovada majoră a curajului. Aș fi putut întreba mai mulți, însă acest spațiu de scris este limitat de un număr de caractere, iar trăirile lor probabil că n-ar fi putut fi, la fel, limitate tot de un număr de caractere. Las, așadar, trei confesiuni ale unor oameni sensibili (a nu se citi sensibili în cheie de superioritate, ci ad litteram), care ar avea nevoie, ca și mine și ca toți ceilalți din această categorie, de niște mâini calde în jur.
„Am bifat, încă dinainte de a putea vorbi, căsuțe care îmi atestau «ciudățenia» și justificau marginalizarea pe care jumătate din viață am simțit-o dureros, clipă de clipă.
Am încetat să mă mai simt specială din motivele care mă făceau outsider pentru ceilalți și abia atunci am început să mă descopăr pe mine cea reală, dincolo de singurătatea aleasă sau impusă de ceilalți când avusesem necuviința de a fi cea mai slabă din grup, cea mai grasă, cea singură la 30, cea deșteaptă. Și poate că ar mai fi atâtea, însă acum sunt prea ocupată să fiu cu mine, să mă bucur descoperindu-mă ca pe o prietenă, o iubită pe care o adori și căreia îi acorzi tot ce ai mai bun, încât nu apuc să mă mai gândesc la tot ce «n-a mers». Dar știu sigur că singurătatea asta a mea mi-a adus bucurii uriașe, pe care nu le-aș da, dacă m-aș întoarce în timp, pe validarea de la oameni care nici măcar n-au contat.“
Anca Zaharia – scriitoare
„Ca om sensibil, am trăit de multe ori situații dificile. Poate pentru că noi, ăștia diferiți, simțim altfel fiecare părere, gest, remarcă (mai ales pe cele nesolicitate). M-am integrat în grupuri diverse, de-a lungul timpului, în multe dintre ele nu am încăput și m-am retras. M-am simțit neînțeleasă, pentru că am un suflet de modă veche, pentru că încă mai caut lumina-n oameni și mă interesează mai tare sufletul lor. Am suferit adesea când eram judecată că provin dintr-o familie monoparentală, că-mi tund părul prea scurt, sunt prea slabă, îmi port hainele prea largi și umblu așa, cu inima pe afară. Abia la vreo 25 de ani am realizat că nu e important ce cred ei și că nu trebuie să mă încadrez în definiția lor despre firesc. Acum nu mă mai afectează toate acestea, deși au lăsat răni adânci, care s-au cicatrizat greu – partea bună e că, din toate aceste frustrări, au ieșit povești pe care îndrăznesc să le aștern pe hârtie. Sper să am curajul să le și expun public cândva.”
Larisa Marin – coordonator customer
Printre Cărți
„Am scris «poetic. Interfața sonoră» și în pandemie. Cifrele spun că după Covid a rămas epidemia de singurătate. Sau cel puțin asta susțin titlurile și cifrele cu apetit pentru rețelele de socializare. Unde se termină individualitatea și suntem toți singuri în același fel este însă mai greu de stabilit. Dar merită să încercăm să ne dăm seama împreună. Pentru că modul în care se simte fiecare dintre noi stingher în situațiile în care nu se recunoaște este un lucru pe care mă bazez de multă vreme. Cel puțin de când a fost clar că marile probleme vin de la grupurile de oameni care ar face orice ca să simtă că participă la o activitate comună. Iar poezia e un domeniu în care îți asiguri aproape cu fiecare text faptul că doi oameni, oricât de asemănători, vor putea să aibă păreri diferite. Și mă bazez în continuare pe lucrul acesta și la un an de când am lansat a patra carte cu poezie. Dar sunt ceva mai atent la asta de când am văzut cât de discret a fost primită apariția volumului în care Sorin Mărculescu a strâns fiecare fascicul de poezie din seria «Carte singură», întinsă pe mai bine de jumătate de secol. Noi, ăștia care avem încredere în singurătăți, învățăm unii de la ceilalți, la fel cum se întărâtă cei care se bazează pe scuza grupului, aș zice.”
Răzvan Țupa – poet
Acest text este scris în speranța că oamenii își vor deschide brațele și spre noi, cei care suntem mai fragili și poate mai vulnerabili decât am fi vrut sau poate că nu.