Ce au în comun o dimineață de martie plină de aerosoli pe faleza din Constanța, o după-amiază înnorată de mai în Bruxelles și o seară răcoroasă de iunie la Oradea? Oportunitatea unei plimbări. A unei descoperiri. Admirația cerului plin de pescăruși (da, sunt pescăruși și la Oradea, cei care viețuiesc pe Crișul Repede). Atingerea obiectivului de 10.000 de pași pe zi. Împrietenirea cu un oraș nou. Și posibilitatea de a vizita un obiectiv de patrimoniu Art Nouveau.
Pentru acest stil delicat și prețios s-a mobilizat o întreagă rețea europeană care conectează clădirile de patrimoniu edificate în stil Art Nouveau, acest stil organic, floral, colorat și vesel. Această rețea și-a propus promovarea clădirilor Art Nouveau care au fost, la un moment dat, ca și specia de rinocer alb, pe cale de dispariție.
Cum poate o clădire să fie pe cale de dispariție, vă puteți întreba. Dacă privim din sensul metaforic al cuvintelor, clădirile de patrimoniu au multe lucruri în comun cu animalele pe cale de dispariție. Doar că au o relație de indirectă dependență cu numărul de oameni care se interesează de ele: în cazul rinocerului alb, cu cât mai mulți oameni au vrut să îl vadă, să îl domine, să dețină un suvenir, o porțiune (!) din el sau cornul său, cu atât mai puțini rinoceri trăiau pe pământ. În cazul clădirilor, cu cât mai puțini oameni s-au interesat de ele, s-au preocupat de soarta lor, au vrut să se apropie de ele, să le înțeleagă istoria, să păstreze un „souvenir”1 chiar imaterial, parte din valoarea lor memorial-simbolică, cu atât mai multe clădiri au ajuns în umbra istoriei, au făcut locul altor clădiri care erau mai importante pentru contemporaneitate.
Și totuși, printre atât de multe clădiri pe cale de dispariție, există unele care supraviețuiesc în ciuda tuturor pronosticurilor nefaste. În ciuda zarurilor care au fost aruncate2. Care ajung să strălucească din nou după procese ample de restaurare, pentru că oamenii le iubesc. Pentru că oamenii construiesc rețele de protecție dincolo de granițe care unesc punctele afective ale patrimoniului. Pentru că rețelele virtuale pot funcționa ca ziduri de protecție dacă creează mobilizarea salvatoare de care au nevoie clădirile istorice.
Iar rețeaua virtuală a patrimoniului Art Nouveau inițiată în Belgia, în 1999, cooperează la nivel euronean și are fix obiectivul de a proteja, de a asigura schimbul de experiență și de a promova mișcarea Art Nouveau. Una dintre casele din Bruxelles care face cinste curentului Art Nouveau și care face parte din această rețea este casa în care a locuit inginerul belgian Édouard Hannon. Casa și-a deschis recent porțile după restaurare. Édouard Hannon a fost un profesionist și un manager de succes, fiind angajat la numai 23 de ani de grupul Solvay, devenind CEO-ul companiei la scurt timp. A călătorit mult și a fost pasionat de fotografie, fiind unul dintre fondatorii Asociației Belgiene de Fotografie. În 1894 a câștigat medalia de aur la prima expoziție Paris-Club din Paris.
Casa Hannon, unde a locuit alături de soția sa franțuzoaică, Marie Debard, este un univers simbolist oniric în care Marie și-a exprimat pasiunea pentru botanică, iar Édouard și-a exersat pasiunea pentru artă, poezie, antichități. Casa a fost proiectată de arh. Jules Brunfaut, prieten al familiei Hannon, care a combinat stilul Beaux-Arts franțuzesc cu stilul Art Nouveau, realizând o capodoperă inspirându‑se din casele proiectate de Victor Horta sau de Ernest Blérot. La Expoziția Internațională 1900 din Paris, cuplul Hannon l-a întâlnit pe marele maestru al curentului Art Nouveau, Emile Gallé, care a realizat mobilierul, decorațiunile și candelabrele.
Frescele în stil pur Art Nouveau, alegorii și simboluri, realizate și semnate de Paul Baudouin, un discipol al lui Puvis de Chavannes, ornează scara și salonul de recepție. Mozaicuri, marmură, feronerie, geamuri curbate, obiecte de artă, care decorau casa, și basorelieful de pe fațadă ce întruchipează alegoria timpului în suspensie la asfințit.
În această casă aveau loc serate rafinate de poezie, de muzică clasică. În 1965, când fiica lui Édouard și a lui Marie a pierit, familia a decis să vândă casa care a suferit enorm în urma furturilor și a distrugerilor repetate. După anii ’70, Art Nouveau a fost recunoscut ca stil arhitectural valoros și casa a intrat în atenția Comisiei Monumentelor Istorice. Ultima restaurare a avut loc între 2019-2023, procesul continuând și în prezent la nivelul serei. Casa-muzeu se poate vizita de joi până duminică și recomand descoperirea încăperilor superbe care stau mărturie. Singurul oraș din România care face parte din rețeaua europeană Art Nouveau este Oradea, numit de mulți drept „cel mai frumos oraș din România”. Oradea are o bogată tradiție culturală și arhitecturală, fiind cunoscută mai ales pentru varietatea sa de clădiri în stil Secession, o ramură a stilului arhitectural (sau mai bine zis a mișcării) Art Nouveau ce are la bază elemente naturale, organice, elemente de folclor stilizate și se folosește de sticlă, vitralii, fier, beton, cărămidă aparentă. Printre bijuteriile Art Nouveau din Oradea sunt Casa Darvas-La Roche, Palatul Moskovits, Casa Sonnenfeld, Casa Konrád, Casa Lajos Veiszlovits, Palatul Sonnenfeld, astăzi colorate ca niște prăjituri cu turtă dulce.
Un oraș care ar merita să fie pe lista rețelei europene Art Nouveau ar fi Constanța, datorită Cazinoului recent restaurat. A luat viață după un amplu proces de restaurare de cinci ani care oglindește întocmai perioada de cinci ani de construcție. Contractul pentru construcția acestui impunător edificiu a fost semnat în 1903 de primarul liberal al Constanței Cristea Georgescu cu arhitectul Daniel Renard. Dar, în 1905, liberalii au pierdut puterea în favoarea Partidului Conservator, iar conservatorii l-au înlăturat pe Renard, preferându-l pe arh. Petre Antonescu, cel care a realizat și Cazinoul din Sinaia. El și-a impus viziunea proprie, în stil național (neo-românesc), schimbând elevațiile Cazinoului, ce urma să aibă funcțiunea principală de teatru. Construcția nu s-a mai realizat după planurile arh. Petre Antonescu pentru că liberalii au revenit la putere în 1907 și l-au contractat din nou pe Daniel Renard, care a schimbat unele fundații realizate de ing. Anghel Saligny pentru a realiza edificiul după proiectul inițial. Așa că în 1908 a reînceput construcția, edificiul a fost inaugurat în 1910 și în 1912 s-au făcut ultimele retuşuri.
La momentul inaugurării, presa locală a criticat durata mare a lucrărilor, dar și aspectul rezultatului final, pe care ziarul Conservatorul îl descria ca o „matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane, care, din punctul de vedere al esteticii arhitectonice, lasă foarte mult de dorit, din cauza complectei asimetrii și amestecului babilonic al stilurilor”, și „un monument ridicat în cinstea nepriceperii și prostului gust”. Presa a criticat de-a lungul vremii şi întrebuințarea de cazinou a clădirii. Unii ziariști catalogau activitățile de noroc ca fiind „deplasate”.
Deși inițial aspru criticat, edificiul a cucerit opinia publică treptat, a găzduit evenimente importante, cum ar fi Expoziția Națională dedicată celor 50 de ani de la realipirea Dobrogei la România din 1928. Renovată în anul 1934 sub îndrumarea aceluiaşi Renard, clădirea a înflorit, trecând prin lucrări de renovare în 1951, 1986 şi 2020-2025. Reprezintă o perlă a mișcării Art Nouveau din România și și-a depășit condiția de rinocer alb și a învins uitarea și ruina.
P.S. Apropo, există un spectacol care invocă rinocerii, dar nu cei din prerie/savană, ci rinocerii lui Ionesco. Despre oameni, doctori și rinoceri se numește spectacolul regizat de Claudia Goga după un text de Arthur Schnitzler, are actori buni de tot și are toate ingredientele unui spectacol excepțional. Mergeți să-l vedeți, veți pleca cu o radiografie corectă a contemporaneității, a relației dintre politic, pasiune, trufie și rețele sociale, cele care pot salva sau demola reputații, stima de sine și ziduri.
1 „Souvenir”, în franceză înseamnă amintire, memorie.
2 „Alea iacta est”, frază atribuită lui Iulius Cesar în anul 49, odată cu traversarea Rubiconului și începutul războiului civil.
