Cautare




, Contributor

Critic și istoric de artă, expert atestat al Ministerului Culturii, consultant al Casei Majestății Sale Regelui Mihai I.

ForbesLife |
|

Despre realitate și pasiune

Ce este realitatea până la urmă? Nimic mai subiectiv! Oamenii din textele mele sunt vii, dar nu încep să fie reali decât atunci când cineva le citește povestea. Am să vă spun câteva povești simple și scurte, dar pline de înţeles.
Adrian Buga_contributors

Sunt întrebat tot timpul cum am reușit să conving diferite persoane să mă lase să urc în podurile caselor lor și să caut obiecte vechi.

Eram atent la povestea acestor persoane și a obiectelor prezentate, iar când terminau de vorbit și reușeam să adaug câteva lucruri în plus la ceea ce știau deja, mărturiseau: „Am avut cincizeci sau șaizeci de ani obiectul acesta în casă. L-am studiat, dar acest detaliu nu-l cunoșteam. Se vede că faceţi acest lucru cu pasiune! Vă rog, căutaţi! Sigur o să găsiţi ceva bun! Aveţi ochiul format“.

Așa a început totul.

Pe unii dintre acești oameni i-am întâlnit doar pentru câteva minute, pe alţii și acum, după foarte mult timp, îi vizitez. Toţi mi-au schimbat viaţa prin ce mi-au destăinuit. Mereu mă întreb: ce este mai de preţ, obiectul valoros sau povestirea ascultată?

Ursuleţul de pluș

Din ușa unei case vechi mă întâmpină o doamnă îmbrăcată foarte gros, deși afară era cald. Se întoarce rapid și se așază iar, de unde plecase, în scaunul balansoar. Se acoperă cu o pătură și începe să strângă în braţe un urs de pluș. Mi-a ascultat povestea. Știa că are ceva pentru mine, dar a fost atentă. Apoi mi-a povestit cum a dormit toată viaţa cu ursuleţul de pluș în braţe. Acela pe care-l vedeam. Povestea se mărește concentric, la fel ca undele apei atunci când arunci o piatră, și ajunge la tinereţea ei. Fusese în cercul intim al reginei Maria și a ascuns de Securitate câteva obiecte de preţ în burta ursuleţului. După mulţi ani, spre finalul vieţii, mi-a lăsat mie povestea și obiectele  unui membru al Familiei Regale a României. Zilnic, timp de 65 de ani, a trăit în sărăcie. Noaptea era bogată. Dormea cu un ursuleţ de pluș a cărui burtă era plină de bijuterii și de amintiri secrete.

 

Praful de diamant

Un diamant se poate șlefui doar cu ajutorul altui diamant. Arta tăierii și a șlefuirii acestei pietre preţioase își are originea în vechea Indie. În timpurile noastre, diamantul este prelucrat cu ajutorul unui disc rotativ presărat cu praful altor diamante.

Aplecat peste masa de lucru, cu o unealtă de potrivire a diamantului în mână, un bătrân evreu se roagă la Dumnezeu ca să-i călăuzescă fiecare atingere de zona de șlefuire a pietrei. Fiecare gest poate fi ultimul. Reușește! Se roagă pentru fiecare piatră pe care are forţa să o lucreze, știind că poate fi și ultima.

După ani de zile de muncă, plămânii lui nu au mai rezistat. Doctorii i-au dat vești proaste: o formă gravă de cancer. A luat decizia, deși este pasiunea vieţii lui, să nu mai taie diamante. A început să se roage doar pentru el, să se roage pentru fiecare respiraţie, pentru aerul inhalat în plămânii săi prea plini de praf de diamant. Acest praf nu strălucește ca pietrele purtate pe degete.

 

Covorul din sufragerie

Covorul din sufragerie, pe lângă funcţia sa decorativă, poate fi și o sursă de necaz. Bătrânii se împiedică în el și cad. O sculptoriţă, împiedicându-se de covor, s-a ales cu o dublă fractură la șold. La vârsta ei, așa ceva este aproape fatal! După operaţie, la câteva zile, a început iar să lucreze. Mintea sa nu a luat în calcul căzătura. Era obișnuită de 70 de ani să lucreze în fiecare zi, să alimenteze pasiunea de a sculpta. Acum, la 90 de ani, o simplă căzătură nu putea să o oprească din ce făcea zilnic. Și acum mai lucrează, cu oasele sudate. Oare arta poate să te însufleţească atât de mult?

 

Un căţel orb

În blocul Eva din Capitală trăiește o doamnă ţintuită la pat. Este suferindă și oarbă. Are lângă ea un căţel mic, orb și el. Se strigă unul pe altul ca să se repereze reciproc, așa cum fac liliecii. Unul vorbește, celălalt latră. Vor să călătorească împreună, așa cum sunt. Orbi. Unul să latre, altul să vorbească, dar împreună. La ea în apartament miroase a biscuiţi. E un bol pe masă, dar nu îndrăznesc să iau. Ceva mă oprește. Nu știu ce, dar bine fac. Îmi dau seama mai târziu că erau lăsaţi acolo pentru ultimul drum!

CITEȘTE ȘI Despre eșec

În Iași

Sunt în centrul orașului. Ochii urmăresc detalii ale caselor, metalul gardurilor, lumina galben-pală a felinarelor și oamenii cu umbre grăbite. Sunt atras de câteva imagini prinse în diferite locuri. Gravuri pe suprafeţe mari, muncite de un artist, sunt lipite pe stradă. Nu sunt simple postere înfăţișând portrete. Artistul știe ce face. Înţeleg valoarea lor, deși sunt expuse pe străzi. Nimeni nu le observă cu adevărat conţinutul. Artistul anonim lipește ce are mai de preţ pe stâlpi, pe case, pe ziduri.

L-am căutat trei zile și l-am găsit. Iubește arta, iubește fiecare chip lipit pe străzi, iubește Iașiul, dar el vrea să rămână anonim. Artistul este anonim, dar arta lui nu. Fiecare lucrare este scumpă, și totuși nimeni nu o ia în propria casă pentru că nimeni nu o vede. Arta se vinde la preţuri enorme doar când cineva ne cere să plătim acele sume. În Iași, arta este liberă. Este peste tot și în toate. Arta este anonimă, dar poţi să-i spui pe nume dacă o vezi.

 

Un chirurg

Un chirurg a operat pacienţi. Asta i-a distrus sănătatea, dar a continuat să profeseze. Apoi a murit și el, lângă masa pe care tocmai salvase un om. Chirurgul avea obiceiul de a privi tot timpul detaliile din tablourile pe care le avea acasă. Le studia ore în șir, iar în sala de operaţii el începea să deruleze aceste imagini păstrate în minte. Se simţea pătruns de efluviile artei. Arta a fost instrumentul cel mai de preţ al acestui chirurg.

 

Un copil, doi copii

Fiica mea mi-a spus odată, când mergeam împreună spre casă, că ea și-a ales singură părinţii. „Cum așa?“, întreb eu. „Da! V-am văzut de sus că aveţi sclipici în inimă și am venit la voi!

Fiul meu face cărţi. El le desenează, iar sora lui scrie textele. Au și legătorie. Amândoi capsează viitoarele exemplare ale cărţii cu capsatorul meu. Pe prima carte au numit-o Lumea din capul meu! Este simplă. În capul unui băiat trăiesc diferite lucruri: „În capul meu trăiește o floare. În capul meu trăiește o cămilă. În capul meu trăiește o carte. În capul meu trăiește un soare!“

 

Postează un comentariu

sau înregistrează-te pentru a adaugă un comentariu.

*

Comentarii

Nu există comentarii