FacebookTwitterLinkedIn

Fericirea – un cuvânt mare, poate prea greu, prea des folosit de mulți, dar al cărui conținut e prea rar resimțit, trăit. Fericirea e ca esențele parfumurilor scumpe. E rară, vine în stropi mici, asemănători boabelor de rouă pe care le vezi la altitudini mari, unde nu ajungi des.

Poate că e bine așa. Poate că dacă ar fi pe toate drumurile, ne-ar copleși, am umbla aduși de spate tot mai mult. Ar fi mare păcat să mergi așa, cine ar mai vedea stelele, și soarele, și luna, cu toate culorile și fazele ei?Cine ar mai vedea avioanele pe cer și ar râvni la tărâmuri noi, la zbor?

În ceea ce mă privește, au fost, poate mai sunt, momente când am avut senzația că fericirea a trecut pe lângă mine. Poate că eram într-una dintre acele perioade când aveam senzația că eu sunt invizibilă, că ceilalți trec pe lângă mine ca și cum nu aș fi. Deci nici fericirea nu m-a văzut, a trecut ca pe lângă o umbră lăsată de lună. Cine să o ia în seamă, cine să fie atent?

Dar acelea au fost momentele mai triste, nedrepte, când ochelarii fumurii ecranau spațiul dintre mine și lume, când totul părea pictat în multe nuanțe de gri închis și negru.

Ca să fiu dreaptă cu mine și cu viața asta, de fapt, am experimentat și clipe de fericire. Au fost și sunt multe. Toți le avem, doar că nu le vedem ca atare mereu. Ele sunt ca lumânarea aprinsă în întuneric: ceva mic, dar de o importanță atât de mare!

Iată câteva dintre micile mele momente de fericire:

Citesc un articol și mă emoționează până la lacrimi, mă inspiră (cum s-a întâmplat recent, când am citit un text al Ioanei Bâldea Constantinescu).

Comand ceva aleatoriu de pe meniu la o cafenea și primesc o selecție de fistic, migdale prăjite, curmale cu nuci pecan, preferatele mele, caju, cireșe – un deliciu; și mă gândesc la cât de bine e să te lași surprins, din când în când (am experimentat recent în vacanța mea de trei zile din această vară).

Îmi scrie cineva drag, cu care nu am vorbit de mult timp; îmi trimite niște poze cu Audrey Hepburn găsite într-un bar în Milano și îmi spune că s-a gândit la mine când le-a văzut.

Aud într-un bar Fly me to the moon și îmi amintesc de un moment în care o parte a vieții mele s-a schimbat în timp ce fredonam exact această piesă.

Ajung la Paris, sunt pe stradă și îmi dau lacrimile de emoție. Nu mai plâng prea des, însă acolo mă emoționez tare. E ca și cum am tot umblat mai multe vieți și am ajuns în acel loc care, în imaginația mea, înseamnă Acasă.

Când fetița unei colege mi-a spus că mă iubește sau că și-a luat doza de… (numele meu) după câteva ore petrecute împreună.

Când, după ce am avut piciorul în ghips, am putut să merg singură, să mă spăl. Nu îți dai seama de ce ai, de multe ori, până când nu mai ai acel ceva. Când nu mai poți să te descurci singur(ă) o vreme, realizezi ce fericit(ă) trebuia să fii înainte. Jeanette Winterson o spune cel mai bine la începutul romanului său, Scris pe trup: „Măsura iubirii este pierderea ei”.

Oare momentele de fericire să aibă o doză mare de nostalgie? Parțial, aș spune; au fost și momente când mi-am spus că dacă ar fi să se termine totul atunci, aș ști că am fost fericită. Nu voi detalia, ar fi prea personal.

Iată și câteva momente care mie îmi aduc fericire în mod obișnuit:

Când mă trezesc în weekend dimineața și am câteva ore doar ca să citesc, să beau cafea, în ritmul meu, fără vreo presiune.

Când mă duc la aeroport să văd avioanele. Am acest obicei. Când mi se face dor de ducă, merg până la Otopeni și mă uit la avioane. Atunci mă apucă o stare ca din altă lume. Ah, am uitat să spun că mă simt bine de tot în avion, că gândul că voi pleca mă încântă.

Am și exemple legate de activitatea profesională:

Când un client cu care am făcut executive coaching mi-a spus, după o săptămână la o mare școală de business din lume, că știa de la mine aproape tot ce s-a discutat acolo.

Când cineva spune că rezonează cu ceea ce am scris.

Când un alt client mi-a spus că sesiunile noastre de executive coaching l-au ajutat să fie nu doar un lider mai bun, dar și un tată, și un soț mai bun. Mă impresionează tare, mă fâstâcesc, nu prea știu cum să arăt cât de mult înseamnă pentru mine un astfel de feedback.

Când altcineva spune că, atunci când va fi mare, vrea să fie ca mine.

Poate că fericirea este despre a fi sănătos și a avea o memorie scurtă, așa cum spunea Audrey Hepburn. Sau poate că este despre a avea ceva de făcut, cineva pe care să-l iubești și ceva la care să speri, cum susține un proverb. Sau, așa cum spune un personaj din filmul
La Passion, fericirea înseamnă să continui să dorești ceea ce ai deja.

Sau poate că fericirea este să vezi doi tineri care se țin de mână și respiră iubire. Sau privirea cuiva care își mângâie câinele ori pisica. Sau să mergi prin ploaie, să simți mirosul de tei înflorit, să sari cu parașuta, să tragi prima dată cu arcul și să nimerești drept la țintă, să sari pe trambulină ca un copil de cinci ani și să nu te oprești din râs. Sau poate că toate acestea și multe altele.

Ce înseamnă pentru tine?