Podcastul Cu inima la vedere l-a avut invitat pe David Popovici, inotatorul nostru de aur. Acest poscast este o producție Hope and Homes for Children România și este găzduit de Amalia Enache, ambasador al Fundației.
Despre copilul perfect, copilul fericit și când se întâlnesc ei. De câtă libertate și de câte limite are nevoie un adolescent? Presiunea pe copil crește performanța? Cum știi să încurajezi pasiunile și excelența copilului și unde să te oprești, ca ele să nu îi apese? O discuție deschisă despre copii, părinți, performanță, iubire și bucuria de a fi copilul părinților tăi.
„La 4 ani, când am început înotul, nu am putut eu să aleg, părinții au decis pentru mine. Un medic ortoped a recomandat, aveam niste probleme cu spatele pentru că eram înalt. Recomandarea aceasta a venit combinată cu nevoia alor mei de a mă duce la un sport pentru că aveam prea multă energie și trebuia să găsesc un loc în care să o consum, să vin acasă puțin mai obosit, să nu-i mai terorizez chiar așa de tare. Oricum, dărâmam cărțile, lingeam oglinzile, cu înot și fără înot, eram la fel de energic.
Părinții m-au ajutat, m-au susținut foarte mult!
Înotul a devenit ceva serios pe la 7-8 ani, când m-am decis că vreau să fac performanță. Părinții mi-au explicat ce presupune performanța și am ales să o fac mai serios. M-am ținut doar pentru că mi-a plăcut. Dacă aș fi spus în vreun moment că nu mai îmi place, ai mei m-ar fi retras imediat și asta m-a ajutat foarte mult, faptul că nu m-au presat niciodată. Pentru că mi-a plăcut, părinții m-au susținut foarte mult. La concursuri, îmi făceau bannere cu David, the Dolphin Boy, iar asta mă făcea să mă simt foarte special. Au apărut apoi și alte persoane în viața mea – antrenorul și numai datorită lor am putut să ajung aici, să gândesc în felul în care gândesc și să privesc lumea în felul în care o fac.
Maturitatea mea vine de la ai mei. Este simplu, sunt niște oameni simpli, cu bun simț și educați și dacă niște oameni ca ei au copii, pe mine și pe fratele meu, nu au cum să îi educe decât extrem de bine.
Nu cred că m-am născut cu talentul sau chemarea asta, a fost ceva ce am realizat odată ce am intrat în apă
E o pasiune pe care am ales să o urmez și pe care o să o urmez toată viața. Disciplina am învățat-o de la antrenor. Am o relație specială cu antrenorul, nu avem o relație sportiv-antrenor, ci om-om, suntem prieteni, vorbim despre viață, filosofie, religie, muzică, tot. De la el am învățat ce înseamnă disciplina în sport, eu sunt mașina, iar el e gps-ul. Eu nu pot să ajung undeva fără el, depindem unul de celălalt. Iar de la ai mei am învățat întotdeauna să mă bucur de ceea ce fac.
Am niște profesori care mă înțeleg, niște oameni care susțin pasiunile
Dacă nu ar fi fost oamenii care să mă înțeleagă, nu aș fi putut să le fac pe ambele (sport și școală) fără să fiu la un liceu cu profil sportiv. Am crescut la Colegiul Bilingv George Coșbuc și m-au ajutat foarte mult în formarea mea profesorii, toată lumea. Mi se pare cea mai tare școală, dacă aș putea să o clonez, aș clona-o.
Cel mai mult vorbesc cu mama
Mama mă lua la serviciu când eram mic. Ea lucra într-un centru de plasament și am înțeles de mic că nu sunt cu nimic mai presus de niciun copil, indiferent de problemele pe care le are sau de mediul în care a crescut. M-a schimbat mult faptul că mă ducea acolo și făceam împreună activitățile pe care le făceau și copiii cu autism: mă jucam, făceam kinetoterapie împreună cu ei și am învățat să tratez fiecare om la fel.”
Urmărește întregul episod al podcastului:
Cu Inima la Vedere este un podcast despre cea mai serioasă joacă: joaca de-a părinții; construit pentru părinți și copii, deopotrivă; dar și pentru părinții și copiii pentru care sărăcia schimbă complet acest joc.
Implică-te! Fă o donație lunară și schimbă în bine viețile copiilor care trăiesc în sărăcie extremă!
Când donezi lunar, oferi copiilor care trăiesc în medii vulnerabile normalitatea noastră: acces la hrană, la îmbrăcăminte și încălțăminte, la medicamente sau la școală. dar, mai ales, ajuți copiii să rămână acasă, în siguranță, alături de părinți, departe de orfelinate.
Despre Hope and Homes for Children România
Misiunea Fundației este de a închide toate orfelinatele din România până în 2027. Hope and Homes for Children activează în România din 1998, iar de atunci și până la finalul anului 2021, Fundația a contribuit în mod direct sau indirect la închiderea a 63 de centre de plasament de tip vechi (orfelinate). Prin eforturile Fundației și ale partenerilor săi au fost dezvoltate 116 case familiale, cu peste 6.700 de copii scoși din orfelinate și aproximativ 1800 au fost reintegrați în familia naturală sau extinsă.
Pentru mai multe detalii despre intervențiile Hope and Homes România:
